Logodnică în contumacie sau femeia rabatabilă

Cea mai fulminantă manifestare a ființei umane este iubirea dintre un bărbat și o femeie. Acest sentiment își are izvorul în „păcatul originar” înfăptuit de Adam și Eva, care au mușcat copios din „fructul oprit”. Din cauza acestei nesățioase pofte, Adam și Eva au fost izgoniți din Paradis, în lumea largă, ei transferând păcatul iubirii fecunde asupra tuturor urmașilor lor, care au alcătuit și alcătuiesc lumea din care – iată – și noi, cei din Slatina, din Drăgănești, din Drăgășani și de aiurea, facem parte.

Așadar, urmași direcți ai lui Adam și Eva, George și Liliana Terziu nu puteau să facă altceva pe lumea asta pământească decât să-și strige unul altuia dragostea spirituală și trupească, venită din acel păcat originar.

Din cartea domnului Terziu (Moartea necesară), am aflat că autorul își venerează iubita chiar și mort fiind, permițându-și astfel să învie – din când în când – de teamă să nu i-o fure poeții olteni, de care este înconjurată. Din volumul doamnei Terziu (Culoarea femeii), aflăm că ea – femeia violet – își cheamă cu intermitență iubitul, care e undeva departe… și care vine rar ca să-i strunească „hergheliile de visări” ce-i domină ființa și fântânile din suflet.

Se înțelege faptul că protagonista acestei minunate cărți de iubire face dragoste prin corespondență cu iubitul său, risipindu-se „în poemul anotimpurilor”, mistuită fiind de „nocturne arderi” și „focuri bengale”, într-o cromatică violet, adică în ultima culoare a spectrului solar, care este, de fapt, culoarea dragostei – viola d’amore, cum ar spune italienii.

„Femeia violet”, „cer violet”, „nori violeți”, „femeie risipită în poemul anotimpurilor”, „lumină dezbrăcată de orice pudoare”, „moliciunea calină a florii de cais”, „vitraliile bisericilor curățate de erori”, „tălpi rănite de mister” – iată metafore memorabile, care creează imagini remanente în mintea acelui cititor conservator, care nu a renunțat niciodată la celebra zicere a Sfântului Apostol Pavel – în Epistola I către Corinteni: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”

Mai mult decât memorabile (și spun asta cu o invidie pozitivă) mi se par următoarele construcții lirice: „Mă dumnezeiește umilința”, „logodnică în contumacie”, „doar clopotele sângelui bat indecent / în biserica trupului virgin”, „femeie înnobilată cu sărutul de pe coapse”, „copacii au memorie erotică”, „permanent incendiată de dorul tău”.

Liliana Terziu e capabilă să ardă în inima sloiului de gheață, visând să se spargă, precum un val, de țărmul arid și însingurat, astfel personificat de iubitul său. Precum un personaj al lui Cezar Petrescu (vezi „Aranca, știma lacurilor”), ea plutește ca o „mireasă peste ape, prin curcubeie și aurole boreale”, visând să ajungă la „ospățul unei nunți imaginare”, acolo unde poate să rostească, la unison cu drăguțul ei, „Bună dimineața, noapte!”

Din când în când, își toarnă „miere peste amintiri / balsam universal și sigur”, înmiresmându-și astfel „însingurata existență”, și sleindu-și „fântâna din suflet”, care pare să fi secat de atâta dor.

Trecând de la un poem la altul, cititorul ar putea să reclame o anumită platitudine a rafinamentului poetic și un anume manierism, care par că țin pe loc explozia poeziei în sine pe care mizează autoarea. Impresia aceasta este întreținută, uneori, și de excesul de neologisme voit-epatante, pe care le manevrează destul de abil această doamnă visătoare.

Utilizarea până la paroxism a versului alb, prin intermediul căruia pare să își ascundă anumite platitudini de genul „ghilotinată de entuziasmul infantil al euforiei”, contribuie la impresia sus-pomenită, avându-se în vedere faptul că poezia nu are nevoie de astfel de savantlâcuri.

Aceste infime scăderi sunt însă de scurtă durată, fiindcă – nu așa? – „suferința așteaptă un lup flămând” și urmașa Evei din Drăgănești e dispusă să facă „dragoste până la căderea apusului”, imaginându-și un „harem sentimental” și ieșind din „ghilimelele cotidianului”, participând astfel cu voluptate la „festivalul de folk al zeilor pogorâți”.

Muzica devine „o femeie îndrăgostită”, iubirile neconsumate se consumă incandescent și, țineți-vă bine, atunci când ascultați „țipătul unei femei îndrăgostite / rabatându-se neîndoielnic înspre păcatul originar”.

Fraților, eu cred că vă imaginați cum arată o femeie rabatabilă… Pentru imaginea asta, Liliana merită un premiu, iar eu mor de invidie că nu-mi aparține mie această sintagmă (auzi, „femeie rabatându-se neîndoielnic înspre păcatul originar!”). E genial versul, nu-i așa?

„Nopțile de catifea”, plăsmuite în acest volum, ne duc cu gândul la Mircea Eliade, la „Nuntă în cer”, la „Maitreyi” și la acea iubire absolută orientală, care se consumă plenar doar prin atingerea mâinilor și a mentalului îndrăgostiților de absolut.

„Perdeaua trasă pe goliciunea trupului”, „esplanada mentalului” – iată formule magice pe care le utilizează Liliana Terziu în creația sa. Iubire magică, poezie magică, eleganță și rafinament, toate acestea bântuite de o ușoară frivolitate, care dă sarea și piperul „culorii femeii”, întrezărindu-se în universul poetic al acestei cărți cristalul violet al poeziei autentice, căruia autoarea îi face o uimitoare reverență.

Îmi pun, totuși, o întrebare: dacă d-l Terziu n-ar fi atât de departe și, culmea, murind din când în când, tocmai pentru ca ei, cei doi îndrăgostiți, să-și sleiască zilnic fântânile din suflet, ar mai crea Liliana Terziu astfel de bijuterii poetice? Eu cred că nu! Așa că stai acolo unde ești, George Terziu!

Dumitru SÂRGHIE