Cu poezia lui Lucian Avramescu m-am întâlnit demult, „când eram mai tânăr și la trup curat”, cum ar spune inegalabilul poet anticomunist bârlădean, Cezar Ivănescu. Pe vremea când eram profesor suplinitor în Grăjdenii Vasluiului, un sat din comuna Grivița, unde voievodul Petru Rareș a ridicat o mănăstire, atunci când a ajuns Domn al Moldovei, în amintirea succeselor sale la pescuit pe Râul Prut, înspre care ajungea trecând cu carele pentru pește, prin codrii Grăjdenilor.
Predam limba română la clasele cinci-opt și, într-o zi, tovarășa directoare de la centru m-a anunțat că vine, cu primarul, în inspecție, la orele mele. Aveam 20 de ani, pășeam ușor confuz și nonconformist pe aleile vieții, eram încălțat cu adidași, îmbrăcat în blugi Levi Strauss și cu o cămașă gri fără mâneci, cu o croială șucară, care-mi acoperea suav umerii, ca o streașină la casă…
Am fost inspectat, la o oră de gramatică, la clasa a VII-a, cred, în cadrul căreia trebuia să-i ascult pe elevi cu privire la ceea ce se cheamă acea parte de vorbire, anume „Pronumele” și, apoi, să le predau „Verbul”, din același capitol al părților de vorbire.
Nu eram deloc experimentat în pedagogie și didacticism, ca să spun așa, terminasem un liceu de filologie-istorie, sub teroarea unei profesoare de limba română, al cărei soț era un odios activist de partid și, după Revoluție, deputat PDSR, însă îmi permiteam să sar buchea manualului din acea vreme și să fac analize gramaticale pe texte teribiliste, altele decât cele indicate oficial.
În ziua aceea a supremei inspecții, coordonate de primarul comunei Grivița, care își completa studiile liceale la fără frecvență, însoțit fiind de directoarea de la „Centru”, profesoară de română, cu diplomă la Universitatea din Iași, am ales să propun elevilor, spre a analiza pronumele și verbul, poemul lui Lucian Avramescu „Rugă de neînsurare”, delict care nu putea trece neobservat de tovarășul primar, semianalfabet, și nici măcar de tovarășa directoare, subordonata ideologică a tractoristului suprem.
Poezia celebră sună așa:
Mai lasă-mă, iubito, doar o clipă,
să dorm la subsuoara întâmplării,
nu-mi priponi belciugul de aripă,
vreau să mai zbor o noapte cu cocorii.
Nu-mi apreta pulpana mea de zeu,
cartofii pai nu-s hrana mea cerească,
al nebuniei mele minereu
nu vreau sub aragaz să se topească.
Mai lasă-mă călare pe butoaie,
în pivnița sublimelor candori,
s-o fac de mânz, de țap s-o fac, de oaie,
să-mi bată floarea vinului în nări.
Ți-oi face mulți copii în consecință,
voi sta cuminte în prea scurtu-ți lanț,
dacă amâni cea clipă de căință,
când dinții casnici m-or pătrunde – cranț!
Făcusem, cu o zi înainte, regia acestui text, cu o parte dintre elevii / elevele clasei, care erau mai sprinteni / sprintene la minte, și lecția a mers strună, spre disperarea directoarei, care primise ordin de la primar să mă „execute”, fiindcă fusese înștiințată de organele de Securitate, care mă chemaseră, în dese rânduri, să dau cu subsemnatul, pentru că eram „dușman al poporului” și ascultam Europa Liberă, în special emisiunile literar-anticomuniste ale Monicăi Lovinescu și că, mai mult, colportez știrile.
Mărturisesc, sincer, că eu nu eram nici comunist (n-am avut carnet PCR niciodată), dar nici anticomunist nu mă pot lăuda c-aș fi fost. Ascultam, pur și simplu, Europa Liberă și mai povesteam câte ceva în Cancelarie, acolo unde aveam o simpatie pentru o altă suplinitoare, ce preda, cred, matematica, și căreia îi spuneam, alintând-o, „Cullumeta”, cuvânt care, tradus în românește din spaniolă, înseamnă „Porumbiță”. Numai că „Porumbița” mea era „ciripitoare”, declarând „organelor” că eu am spus, în gura mare, între colegi: „Comunismul ne duce la pieire!”. Declarația acesteia a fost completată de un fost amic al meu din școala generală, la braț cu odrasla directoarei de școală în care absolvisem primele mele opt clase. Cum am scăpat de gheara securistă, care m-a urmărit, după aceea, până la Revoluție, dar și după, e altă poveste pe care am relatat-o cu altă ocazie.
Revenind la „ Ora de inspecție”, trebuie să recunosc faptul că directoarea Școlii din Grivița, cea de care aparținea școala unde funcționam ca profesor suplinitor, și-a schimbat ușor optica, văzând lecția bună pe care am făcut-o cu elevii mei, spunând că sunt un profesor de perspectivă, îndemnându-mă să urmez o facultate și să mă perfecționez, în această disciplină care se cheamă „Limba Română”.
Furios, Primarul, îi întreabă pe copii: „ Măi, copchii, cum acșeptați un profesor de aista, cu jiumătati di cămeșî (făcând referire la cămașa mea fără mâneci) șî și dracu’ însamânî «Mai lasî-mă călari pi butoai»?, sugerând asistenței că sunt un bețivan… Copiii râdeau angelic, nu prea înțelegeau ei ce zice nenea acela care spunea la sobă „utilaj”, arătându-ne tuturor și gesticulând fioros, că erau căzute vreo două plăci de teracotă din năbădăioasa sobă cea care ne înnebunea iarna cu mirosul acela de cărbune cu care se alimentau ,,utilajele” de încălzit, în anii aceia ai noștri glorioși, proletari…
Am scăpat cu o penalizare la salariu de 15 %, pentru „ținută nepotrivită”, în calitatea mea de cadru didactic necalificat și cu o mustrare serioasă în fața elevilor…
Elevi care, zile întregi, după acea întâmplare, recitau, în clasă, pe drum și aiurea, „Mai lasă-mă călare pe butoaie…”
După ani și ani, în timpul democrației noastre originale, m-am întâlnit cu Lucian Avramescu, la o „agapă” cu poeți de prim rang ai României, la Hotel Athénée Palace Hilton din București, eu îndrăznind să-i povestesc această întâmplare din „antichitatea” copilăriei mele. I-a plăcut foarte mult și chiar m-a îndemnat să o scriu.
Abia acum, când mă privește dintr-o stea, m-am apucat de scris, îndeplinind acea dorință exprimată de el, la acea întâlnire magică, la care am fost invitat de un alt mare maestru al cuvântului, anume profesorul, ziaristul și scriitorul Petre Anghel, cândva mâna dreaptă a lui Marin Preda, profesor coordonator al masteratului meu în comunicare, plecat și el la ceruri…
Dumnezeu să-i odihnească, acolo sus, în Parnasul poeziei lor veșnice! Amin!
Dumitru Sârghie
