Doamna Marilena Rotaru, în ce împrejurări l-ați cunoscut pe ultimul gândirist român, Pan Vizirescu?
În 15 ianuarie 1980, era o zi neobișnuit de caldă, de senină, mi se părea că întregul univers era în sărbătoare și că eram și eu pe lista de invitați. Am pornit pe jos de la Televiziune, pe Dorobanți, pe străzile cartierului în care copilărisem, fără un traseu anume. Pur și simplu, mă duceau pașii. Mergând pe Polonă, am luat-o la dreapta, înainte de Eminescu. Nu mai fusesem niciodată pe acea stradă și nici nu eram curioasă să-i aflu numele. Am ajuns în dreptul unei biserici și am intrat. Atunci am deschis pentru prima dată ușa bisericii Precupeții Noi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” și „Sf. Ierarh Nicolae” din strada General Broșteanu. Lângă portretul lui Eminescu și o colivă imensă, alături de părintele Nicolae Cosma, nepotul lui Creangă și parohul bisericii, de Gheorghe Eminescu, nepotul lui Eminescu, de Mama Sica, doctorul și poetul Vasile Dima, Pan Vizirescu vorbea despre Neam și Țară, despre Basarabia și Bucovina, despre Poezie și Misiunea Poetului, altfel decât se vorbea pe atunci.
Îl cunoșteam doar pe doctorul Vasile Dima, a cărui pacientă fusesem cu câteva luni în urmă. La sfârșitul slujbei de pomenire doctorul m-a prezentat celorlalți. Din acel moment Biserica Precupeții Noi a devenit biserica mea. Doctorul Dima, medicul personal al lui Pan Vizirescu, organiza de câteva ori pe an, în apartamentul său din strada Spătarului colț – atunci – cu Republicii, acum bulevardul Carol I, întâlniri cu oameni de cultură cam din aceeași generație. Pan Vizirescu, Mama Sica, părintele Nicolae Cosma nu lipseau niciodată. Se mai alătura doamna Tutu Georgescu, profesorul Gh. Bulgăr, doctorul Găitan cu soția. Eram cea mai tânără invitată la aceste întâlniri care mi-au fost adevărate călătorii de inițiere spirituală. Participam la cenaclurile în care citea Pan Vizirescu: la biblioteca M. Sadoveanu și la Muzeul Literaturii Române. Era prezentă întotdeauna doamna Tutu Georgescu cu care Pan Vizirescu avea din tinerețe o relație de prietenie, păstrată cu delicatețe și profundă afecțiune de-a lungul întregii vieți. Să vă mai spun că toate aceste personalități au fost în Sala Radio pe 9 decembrie 1987 la centenarul Cellei Delavrancea?! Trăiam, călătorind din când în când, pe niște splendide insule de libertate dintr-o lume neliberă. Mi se împlinea ceea ce visasem și exersasem: ieșirea pe sus, din rugăciunile bunicii Ecaterina și apoi din Mircea Eliade. Ce altceva decât planul lui Dumnezeu?! Douăzeci de ani am fost hărăzită de Dumnezeu să-i fiu aproape lui Pan Vizirescu, să-l pot asculta, să-l pot întreba, să mă pot încărca de o energie cu totul nouă pentru mine, în acele vremuri.
Prin intermediul cui ați ajuns să-i luați acel celebru interviu care, practic, l-a repus în ochii românilor, așa cum de altfel a fost: un cărturar anticomunist, care a făcut parte din lotul celor 14 ziariști și scriitori, corifei ai presei interbelice, arestați, judecați în procedură de urgență și condamnați politic la ani grei de pușcărie?
După 1989, am vrut să fac un documentar despre Pan Vizirescu, dar amânarea a venit din partea lui. „Mai stai, îmi spunea, acum ai alte urgențe: Regele, Vintilă Horia…” M-a mai oprit și concedierea din televiziune. În 1992, la moartea lui Vintilă Horia, avea 89 de ani. Era de o vitalitate extraordinară, dar mă temeam… Își dedicase întreaga energie mărturisirii calvarului generației sale și continuării proiectului lui Nichifor Crainic. Împreună cu stareța Mănăstirii Prislop, Maica Zamfira și părintele Sămărghițan, a reînființat Seria Nouă a Revistei Gândirea. Fusese directorul de cabinet al lui Nichifor Crainic la Ministerul Propagandei, iar din 1940 până la condamnarea din 1945, director adjunct la radiojurnal, în cadrul Societății Române de Radiodifuziune. În 6 martie 1995, la rejudecarea procesului intentat lotului jurnaliștilor de Tribunalul Poporului în 1945, a fost singurul supraviețuitor. Parcă aud cum erau strigați în sala de judecată: Pamfil Șeicaru, Ionel Dumitrescu, Romulus Dianu, Romulus Seișanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu Prundeni, Alexandru Hodoș, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu, Gabriel Bălănescu, Aurel Cosma, Ion Dobre, zis Nichifor Crainic. Toți absenți. Pan Vizirescu! „Prezent!” Și a adăugat: ”Știind că acest tribunal (Tribunalul Poporului) este o organizație teroristă, și că acei judecători nu erau decât niște agenți teroriști, nu m-am prezentat. Am avut această conștiință a adevărului, pentru că nu ei trebuia să ne judece pe noi, ci noi să-i judecăm pe ei. Trăiesc acum satisfacția de a mi se recunoaște nevinovăția și voi merge liniștit în fața lui Dumnezeu, că nu am fost vinovat.”
În 1995, când mi-a apărut romanul „La Est de Firenze”, cenzurat în 1985, a participat cu ample discursuri la cele trei lansări de la București. Tot atunci începusem să lucrez la filmul despre Vintilă Horia și a fost de acord să filmăm câteva mărturii. Paralel cu mine și doctorul Vasile Dima încerca să-l convingă să accepte filmările pentru documentarul pe care-l așteptam de șase ani. A acceptat în august 1995, când împlinea 92 de ani. Am filmat în locuința sa din strada Pitar Moș nr. 8, o casă de patrimoniu făcută de George Ștefănescu, fondatorul Operei Române, la Slatina și în satele învecinate, unde s-a ascuns timp de 23 de ani. Un lucru, cred unic într-o viață de reporter, s-a întâmplat când filmam la Pârșcoveni, într-un șopron în care își îngropase lăzile cu manuscrise. L-am rugat pe nepotul lui, care locuia în acea casă, să sape cu târnăcopul în locul indicat de Pan Vizirescu. În timpul filmării au ieșit din pământul săpat, bucăți de hârtie scrise de mână. ”E scrisul dumneavoastră?” l-am întrebat. Cuprins de o mare emoție, cu acele bucăți de hârtie în mână: ”E scrisul meu…e viața mea.”
Doamna Marilena Rotaru, toți românii de bună-credință au înțeles ce a însemnat prigoana Securității comuniste, îndreptată asupra adevăraților patrioți și intelectuali români. Cum credeți dvs. că, timp de 23 de ani, Marele Pan a putut scăpa de brațul lung și vigilența acestei monstruoase Securități?
Vă răspund cu cuvintele lui din film: „M-am refugiat în casa părinților mei din Slatina în voia lui Dumnezeu și în grija lor, a surioarei, fraților și a doi nepoți, elevi de liceu. Astfel, m-am rupt de lumea din afară, în strictețea unui secret care va dura 23 de ani. Haitele sălbatice mă căutau ca pe o pradă a celui mai pofticios ospăț. Dar casa noastră era ca o mănăstire apărată de puterile cerești și acest lucru îl simțeam cu tărie de neclintit. Trăiam într-o continuă primeneală de suflet, în duhul prefacerii și al mântuirii. Iisus era lângă mine și mă lumina în credința răstignirii și a învierii. Bunii mei frați mi-au deschis o cale secretă pentru a mă retrage în podul casei care semăna cu un tunel și mai departe, chiar o ieșire în grădină. În tainicul meu exil, altă ușă nevăzută, din ce în ce mai larg deschisă, mă ducea în împărăția lui Dumnezeu…” Am aflat că, nu o dată, din intuiția lui sau a familiei, era mutat la altă rudă, din alt sat, cu foarte puțin timp ca securitatea să-l caute în locul abia părăsit. Dumnezeu l-a protejat pentru că el însuși își încredințase viața în mâna Domnului.
Cum îl caracterizați ca jurnalist și scriitor pe acest discipol și șef de cabinet al lui Nichifor Crainic?
O conștiință creștină, profund responsabilă de misiunea sa: aceea de a mărturisi, pentru ca nimic din jertfa acestui popor să nu se risipească și piardă, ci să devină tărie și învățătură pentru viitor. A fost un scriitor creștin-ortodox. A trăit ortodoxia pe una din cele mai de sus trepte: aceea în care scopul vieții tale este iubirea de Dumnezeu, și nimeni, nimic, niciodată, nu poate tulbura această comuniune. O pecete profund românească i-a aureolat trăirea și gândirea, spiritul său creator. Pan Vizirescu a fost un model de putere morală. Vorbea adesea tinerilor care-l căutau, dornici să întâlnească marile izvoare ale spiritualității românești.
Ce știți despre opera sa publicistică, literară?
A debutat, cu poezie, în 1921, în „Universul literar”. A publicat și în „Bilete de papagal”, cred că din 1929. Din 1931, a colaborat permanent la revista „Gândirea” lui Nichifor Crainic. În 1943, a alcătuit o antologie de poezie religioasă, apreciată de Nichifor Crainic. O piesă de teatru, “Liga oamenilor cinstiți”, scrisă în 1931 și transcrisă în 1987, după un manuscris putrezit, proiectează un semnal de alarmă asupra degradării morale care a luat în stăpânire lumea. Cuprinde, spunea Pan Vizirescu, „o dezbatere vizionară sau pur și simplu oglindirea unei realități. O deprindere intrată în firea omului în mod secret, dar acceptată unanim ca un scăzământ moral sau poate chiar ca un blazon nerușinat. Poate fi o modă și moda, oricât ar fi de deșănțată, sau chiar pierzătoare, are o putere coruptibilă care o generalizează și-i dă prețuire universală. Cine o nesocotește sau luptă contra ei devine ridicol și «antievoluționist». Cineva, aici, încearcă o acțiune sanitară împotriva a ceea ce poate fi considerată o molimă, dar rezistența virusului e fără margini. Imaginea omului paradisiac s-a pierdut cu desăvârșire și poate mai zăbovește doar în viziunea vreunui ascet. Nu vă alarmați! Omenirea are acum meșteșugurile ei ca să poată transforma negrul în alb, urâtul în frumos, răul în bine și așa mai departe. Are chiar procedee savante. Cam astfel de idei sunt cuprinse aici.”
Cum a fost posibil ca un ,,dușman al poporului”, precum a fost el considerat, și, deci, mereu supravegheat, să frecventeze, în perioada comunistă, în București, diferite cenacluri la care veneau ultimii mari boieri cu sânge albastru, cum ar fi Dino Roco, surorile Delavrancea, Livia Lövendal Papae, Gh. Eminescu, nepotul marelui Eminescu, Iolanda Eminescu, fiica istoricului, Ștefana Velisar Teodoreanu etc?
La fel cum erau supravegheați și ceilalți, „ultimii mari boieri cu sânge albastru”, cum îi numiți. Gheorghe Eminescu a trecut prin Jilava, Aiud, Ocnele Mari. Șapte ani de pușcărie comunistă. A murit în primăvara lui 1988. Slujba de înmormântare, la care am fost prezentă, a fost a prietenului său, părintele Nicolae Cosma, nepotul lui Creangă, la Biserica Precupeții Noi. Probabil că vârsta la care ajunseseră nu mai prezentau un pericol pentru Securitate. Până la împlinirea vârstei de 100 de ani, Cella Delavrancea își petrecea lunile de iarnă la Paris. Întâlnirile lor nu aveau nimic conspirativ. Nu se vorbea politică. Erau cenacluri, seri de muzică, șuete alese, pe teme de artă și cultură. Actualitatea propriu-zisă era ignorată. Conspirativă era doar longevitatea lor, faptul că le îngăduise Bunul Dumnezeu să treacă de 80, 90 de ani, în deplinătatea puterilor.
Ce-ar mai fi de spus, esențial despre Pan Vizirescu?
Esențial, doar pentru mine și pentru legătura mea cu acest „făuritor de vis și lumină”, cum numea Pan Vizirescu poetul creștin. În seara zilei de 23 ianuarie a anului 2000, m-a sunat de la Slatina, Dan Cosmulescu, nepotul lui Pan Vizirescu. De ceva vreme, cu puterile slăbite, se afla acolo domnul Pan. În 16 august 1999, împlinise 97 de ani. Memorie intactă, gândire limpede, exprimare coerentă, dar, a hotărât să-și cheme ceasul plecării. Nu mai voia să mănânce, ca să poată pleca cu gura curată, plină doar de murmurul rugăciunilor. Mi-l dă la telefon… „Doamna Marilena, vreau să-mi iau rămas bun pentru că a sosit timpul… Îți mulțumesc pentru credința dumitale și pentru că te lași călăuzită de ea. E singurul drum. Să stai mereu aproape de Regele Nostru, orice ar fi. Mă rog și mă voi ruga pentru dumneata și de acolo unde mă va orândui Bunul Dumnezeu… Primește îmbrățișarea mea plină de iubire creștinească…”
A consemnat Dumitru Sârghie
