Marin Ciungulescu este fiul cel mic al marelui ceramist Grigore Ciungulescu din Oboga. Comună situată «la o azvârlitură de băț» de Balș, orășel așezat pe lunca Oltețului, înainte de anul 1450, după cum scriu cronicile, ipoteză susținută și de Petre Pandrea, în lucrarea «Soarele melancoliei»
Este născut în anul 1958 și practică olăritul de la vârsta de 10 ani. A lucrat ani buni ca electrician la (cândva) celebra Întreprindere de Osii și Boghiuri din Balș, însă nu s-a putut desprinde niciodată de patima lutului. S-a întors la roata de olărit, grație căreia numele familiei Ciungulescu a depășit demult granițele României.
ROATA OLARULUI ERA CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA LOCUITORILOR DE AICI
Meserie furată de la Dumnezeu – așa cum spune nea Mărin – olăritul este un meșteșug vechi de sute de ani, care s-a transmis din tată-n fiu.
«Cu ani mulți în urmă, în comuna Oboga sălășluia olar lângă olar. Nu era casă fără roată de olărit. Roata olarului era Calea, Adevărul și Viața locuitorilor de aici. Zona fiind deluroasă și neavând terenuri agricole fertile, oamenii făceau oale și ulcele, pe care le vindeau la Corabia și Caracal sau le schimbau „plin pe plin”, pe bucate.
Când lumea s-a modernizat (vorba vine!), dintr-o sută de olari, care au lucrat, după război la o cooperativă de profil, au mai rămas doar câțiva. Meșteșugul lor s-a transformat în artă», ne-a spus Marin Ciungulescu, în timp ce mânuia roata olarului și modela trupul suav al unui ulcior.
UNEORI, ÎN BĂTAIA VÂNTULUI, ULCIOARELE MELE CÂNTĂ
L-am întrebat pe Marin Ciungulescu dacă îndeletnicirea s-a este artă sau meserie. Răspunsul său nu s-a lăsat așteptat:
«Dacă Dumnezeu a creat omul din pământ și apă, modelându-l pe Adam din lutul gliei, după chipul și asemănarea Sa, atunci meseria noastră, din meșteșug, devine artă.
Olarul însă nu se substituie lui Dumnezeu, ca să-și însuflețească lucrarea, prin suflarea sa, și atunci le supune focului divin, dându-le suflet, glas și trăinicie, prin dogoarea flăcării.
Așadar, meșteșugul se transformă în artă, fiindcă – dintr-un bulgăre de pământ special (cum numai pe dealurile noastre se găsește) – dai viață la un chip. Uneori, în bătaia vântului, ulcioarele mele cântă! Ale lui tata, care era însuși Dumnezeul lutului, scoteau niște sunete care aduceau a simfonie…»
CÂND STAU LA ROATĂ, EU SIMT ȘI VĂD CU DEGETELE
Povestea continuă: «Prima oară se alege lutul cel mai bun din carieră și se combină cu nisip. Este o argilă specială, care se găsește la noi pe malul apei. Sunt mai multe straturi de argilă. Lutul nu trebuie să fie prea argilos, pentru că se sparge și face niște gâlci.
La început se calcă cu piciorul, dar Mitică Viscol, un olar de la noi, a revoluționat malaxorul, care face și această operațiune de zdrobire a argilei. După ce pământul a fost malaxat și se dospește ca pâinea cea de toate zilele, se fac niște turte care se frământă exact ca aluatul. Turtele se transformă în bulgări, pe măsura vasului pe care trebuie să-l modelezi. Când stau la roată, eu simt și văd cu degetele, câtă grosime are jos și sus. Văd totul cu mâinile…
Odată plămădit la roată, vasul se lasă să se întărească și apoi urmează pictura. Decorarea… Este momentul în care artistul din olar își dovedește măiestria și creativitatea!»
JONGLEZ CU CULORILE CA UN PICTOR
Urmașul ceramistului Ciungulescu, al celui care a dus faima României peste mări și țări, ne-a vorbit și despre alchimia culorilor…
«Culorile sunt naturale și sunt toate făcute pe bază de apă. Niciuna, pe bază de diluant. Avem un pământ în satul Româna, care se găsește și la Oboga, numit Rușală. Pământ cu apă și cu geac…
Pământul se pune într-un săculeț de pânză, se pisează și se face culoarea cu apă. Rămâne exact cum rămâne laptele, iar impuritățile rămân în acel săculeț.»
(În acest moment, ca să ne demonstreze că nimic din ceea ce numește el culoare nu se face pe bază de chimicale, Marin Ciungulescu soarbe o lingură plină din „laptele de pământ”).
«Maroul este pe bază de oxid de fier, care se găsește într-un sat din Voineasa. Îl luăm, îl pisăm și-l dăm printr-o râșniță. Rețeta nu este la îndemâna oricui, însă nici eu nu sunt dispus să fac dezvăluiri mai multe în acest sens. Sunt anumite secrete, pe care le păstrez, cu jurământ, față de tata.
Pot să vă spun că, prin combinații meșteșugite, reușesc să scot și culorile verde, crem, roșu, maro și toată gama de culori ale curcubeului. Jonglez cu culorile ca un pictor!
Pictura se face atât pe vasul umed (jirăveală, cum spunem noi), dar și pe vasul uscat. Utilizez cornul cu pană de rață și pensula!»
MOTIVUL POMUL VIEȚII – READUS ÎN PRIM-PLAN DE SCRIITORUL PETRE PANDREA
Când modelează lutul, urmașul Ciungulescului, folosește anumite instrumente primitive, cu denumiri de la «mama lor»: fichiașul (un fel de pieptene fără fibră), țâțava, plotogul, ața și titirezul. L-am întrebat pe maestru Marin Ciungulescu despre originea motivelor picturale de pe vasele sale de lut, iar acesta ne-a răspuns că respectivele motive sunt vechi de când lumea și că s-au transmis din generație în generație.
«Păunul și Pomul Vieții sunt motive specifice Balșului, veche vatră de cultură și civilizație românească. Pomul Vieții a fost readus în prim-plan de scriitorul bălșean Petre Pandrea. El a scris un articol despre Pomul Vieții, readucând în memoria oamenilor Mitul Adamic. Mai avem Cocoșul de Oboga, care este diferit de Cocoșul de Horezu. Apoi, Spirala – un motiv foarte vechi. Pleci cu desenul dintr-un punct și ai impresia că nu mai termini niciodată… te duci cu linia spre infinit.
E însăși viața omului, în acest motiv artistic. E coloana infinitului sau pânza de păianjen. Motivul Înțelepciunii este reprezentat prin șarpe – un alt simbol venit din timpuri imemoriale. Mai sunt Broasca și Barza, ultimul fiind un simbol al fecundității.»
VASELE DE LUT SE TRĂINICESC ÎN VĂPAIA FOCULUI
După ce sunt uscate și decorate, cu motive populare, care au trecut în răstimp, vasele de lut se trăinicesc în văpaia focului:
«Există o primă ardere pentru întărirea lor, numită biscuitare. Foarte importantă! Temperatura din cuptor trebuie să fie aceeași cu temperatura vasului. Altfel se sparg! După biscuitare, le dăm cu glazură și le băgăm iarăși la cuptor. Asta înseamnă a doua ardere, care durează cinci ore. Nu avem aparate pentru măsurarea temperaturilor, însă, din experiență, știm când să introducem și când să scoatem vasele. Le scoatem chiar în momentul în care culoarea lor devină roșie-gălbuie, ca o pară!», ține Marin Ciungulescu să facă precizările de rigoare.
E GREU SĂ TRĂIEȘTI DIN OLĂRIT
Am stat de vorbă și cu Tudorița (Dora) Ciungulescu – soția lui Marin, care a învățat olăritul de la părinții săi născuți în satul Româna. Și ea și-a început activitatea în alt domeniu, adică la croitorie, dar glasul lutului a chemat-o să practice această meserie ancestrală, despre care se vorbește, atât în țară, cât și în străinătate.
La români, paradoxul este la el acasă… Deși se vorbește la cele mai înalte niveluri despre măiestria și originalitatea olarilor români, nimeni din ierarhiile politice sau din cele cu dare de mână nu-i bagă în seamă. Nimeni nu-i ajută pentru accesarea unor proiecte de finanțare, ca să dezvolte acest meșteșug tradițional și să-l ducă pe meridianele lumii.
Iată ce ne-a spus Tudorița Ciungulescu:
«Pe mine m-a chemat Turcitu, când eram la părinți. Am învățat olăritul de la ai mei. Fratele meu și soția lui trăiesc tot din ceramică. Din păcate, munca noastră nu este prețuită la valoarea reală. Investim mult, și bani, și muncă, dar ne alegem cu foarte puțin. Dacă olăritul ar fi atât de profitabil, băiatul meu, care știe și el să lucreze în lut, nu ar fi plecat la muncă în străinătate. În Franța, la construcții… Cel mic știe să lucreze, chiar și să picteze vasele de lut, dar nu-l trage inima, fiindcă sunt prea mici câștigurile. „Afacerea” noastră se limitează la obiecte vândute iubitorilor de artă, care ne vizitează, din când în când. Sau la vânzarea în târgurile din țară… E greu să trăiești din olărit!», conchide, cu mâhnire, Tudorița Ciungulescu.
VREAU SĂ MĂ RIDIC LA NIVELUL MORAL ȘI ARTISTIC AL TATĂLUI MEU
Marin Ciungulescu a fost, cale de 12 ani, instructor la Palatul Copiilor din Slatina. El dorind să lase mai departe harul său generațiilor viitoare. A obținut numeroase diplome în țară și a vândut obiecte plămădite de mâna sa la Muzeul Țăranului Român, la Dumbrava Sibiului, la Muzeul Brukenthal și în alte locuri din țară.
Genialitatea tatălui său i-a adus mari satisfacții, dar poate că i-a și umbrit puțin cariera de artist ceramist, având în vedere că arta tatălui său a depășit granițele României.
«Tatăl meu a atins culmile gloriei, în această îndeletnicire artistică. La început, nu prea era mulțumit de mine, pentru că eram tânăr și lucram repede, fără să fac lucru de calitate. Mă duceam la fete în sat și nu-mi ardea de ceramică. Dar, sunt bucuros că tata a apucat să mă vadă cum fac și lucruri de calitate. Poate că nu i-am atins măiestria, dar tot vreau să mă ridic la nivelul moral și artistic al tatălui meu.
Tata a avut prieteni în țară și în străinătate, care i-au admirat arta. A fost în Grecia, în Franța și în alte țări din Europa. A luat premiul întâi la toate concursurile din țară. A fost distins cu Serviciul Credincios Clasa a III-a și prețuit de toți președinții țării pe care i-a apucat în viață.»
Dumitru SÂRGHIE
