Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o femeie pentru a putea să reușească profesional în viață pe cont propriu?
Un criteriu de bază este seriozitatea. Nu poți reuși în viață fără multă seriozitate, fără disciplină și perseverență. Nu am mers niciodată pe premisa „să fiu mână de fier”, eu le-am spus angajaților să se poarte cu mine așa cum mă port și eu cu ei. Eu respect munca fiecăruia. Pentru mine, toți sunt colegi, nu suntem șefi și subalterni. Și acum când îmi desfășor activitatea la firma mea merg pe același principiu de colegialitate. Trebuie să fie o atmosferă plăcută ca să poți să lucrezi. Așa, cu biciul la spate, nu vei face niciodată treabă.
Consider că principiul după care mi-am ghidat viața profesională a fost potrivit, deoarece foștii mei colegi, după doi ani de la pensionare, mi-au adus flori de ziua mea. Pentru mine acest gest a fost un răspuns.
Dacă ați putea să dați timpul înapoi, ați alege aceeași carieră profesională?
Da, cu siguranță! Am avut privilegiul să fac în viață exact meseria care mi-a plăcut și pe care mi-am ales-o încă din facultate, pentru că am absolvit Facultatea de Căi Ferate, Drumuri și Poduri. Mi-a plăcut, mi-a fost foarte dragă meseria de drumar, a fost frumoasă, nu știu dacă acum mai este. Am făcut această meserie din 1980 până în 2013. 33 de ani de muncă și 33 de ani numai de drumuri. Nu mi-a fost niciodată frică de muncă.
Eu nu sunt de aici, sunt originară din Turnul Severin, dar după facultate am venit cu repartiție aici, la Slatina și am rămas aici. Când am venit în acest oraș, mi-a spus un topometrist în vârstă o vorbă care, se pare, s-a adeverit. Mergeam la măsurători și-mi zicea: „Lasă fata tatii, că cine bea apă din Olt nu mai pleacă de aici!” Și eu ziceam: „Hai măi, nea Vasile, că acum trec trei ani și plec de aici!” Pe atunci, doar după trei ani îți dădea voie să pleci, după ce terminai stagiatura.
După aceea, am primit apartament în CAM-uri, în centrul orașului și, dacă plecam în altă parte, nu găseam loc de muncă. La Severin, dacă mă întorceam, trebuia să stau cu părinții și uite așa am rămas la Slatina. Mulți spun că meseria pe care am practicat-o eu e destinată mai mult bărbaților, dar și femeile se pot descurca foarte bine. Din 33 de ani, 10 ani am fost la județene și 23 la naționale și la drumurile naționale timp de 17 ani am avut funcția de director. Eu zic că am făcut față pentru că, dacă nu eram competentă, nu stăteam atâția ani.
Dacă ar fi să scrieți o rețetă a succesului, care ar fi ingredientele?
În primul rând, trebuie să fii bun cu oamenii, să-i înțelegi pe fiecare în parte, să-l iei pe om exact așa cum este și să încerci să scoți la suprafață tot ce este mai bun în el. Să știi să lucrezi cu omul este o muncă foarte grea, pentru că fiecare om este diferit. Seriozitatea este iar un ingredient de bază. În momentul în care ți-ai dat cuvântul, trebuie să te ții de promisiune. Dacă ai privit un om în ochi și i-ai promis ceva, atunci ai o datorie de împlinit, nu poți deznădăjdui un om care și-a pus speranța în tine.
Foarte important este să nu promiți niciodată ceea ce nu poți să faci. Punctualitatea este, de asemenea, un criteriu de bază, deoarece așa îți arăți respectul față de un om. Dacă nu aș fi ținut la aceste principii, cred că nu aș fi stat 17 ani pe funcția de conducere, mai cu seamă că nu am făcut niciodată politică.
Este greu să împletești viața profesională cu cea familială?
A fost greu, pentru că la drumuri erau perioade în care aveam foarte mult de muncă, mai ales iarna când era viscol, dar am făcut munca cu mare drag și nu am simțit orele multe de lucru ca pe o povară. A fost foarte frumoasă această meserie, dar acum nu mai e aceeași. Eu, împreună cu colegii mei, am putea scrie un roman cu întâmplările pe care le-am trăit prin prisma acestei meserii.
Noi am trăit timpuri frumoase la drumuri, profesional vorbind. Cât am stat la județene, știam rețeaua de drumuri cu ochii închiși. Ca să ajungem să cunoaștem foarte bine, a trebuit să măsurăm zeci de kilometri pe jos, cu lanțul, așa se făceau atunci măsurătorile, pentru că nu existau atunci aparaturi moderne. Plecam dimineața, de multe ori nu găseam mașini sau ne duceau și mai veneau după noi seara târziu.
Credeți că fiecare om are propria soartă căreia nu i se poate împotrivi sau omul își face destinul cu mâna lui?
Cred că fiecare om are destinul lui căruia nu este bine să i se împotrivească. Consider că nici măcar fulgul de zăpadă nu cade la întâmplare, ci acolo unde trebuie.
Destinul meu acesta a fost, cu clipe fericite, cu momente mai grele, dar trebuie să treci prin toate cu fruntea sus, nu să cazi în depresie. Până la urmă, viața este monotonă, dacă ai parte numai de bine. Momentele dificile te ajută să devii mai puternic și te fac să te bucuri, mai intens de clipele frumoase.
Din punct de vedere profesional considerați că ați atins apogeul sau v-ați fi dorit mai mult?
Nu mi-am dorit mai mult, sunt împlinită sufletește, pentru mine este suficient. Nu am vrut niciodată mai mult de atât, nu aspir la mai mult. Nu luăm nimic cu noi, totul rămâne aici, nu lucrurile materiale contează cu adevărat în viață. Nu mi-am făcut niciodată un scop din a face bani. Sunt utili, într-adevăr, cât să trăiești o viață decentă.
Sunt foarte multe lucruri în viață mult mai importante decât banii, iar sănătatea este pe primul loc. Eu spun mereu că dacă ai cap, două mâini și două picioare, poți să răstorni munții, dacă vrei. Bucuria clipei, iubirea de semeni, contează cu adevărat în viață.
Care a fost cel mai greu moment trăit de dumneavoastră? Dar cel mai fericit?
Cel mai greu moment al meu a fost acela când fiica mea Melinda a suferit un accident și a stat nouă zile în comă la Spitalul Numărul 9. Nu am crezut niciodată că-și va reveni. Acelea au fost cele mai nefericite clipe din viața mea.
Dacă este să vorbesc despre fericire, fără îndoială că unul dintre cele mai înălțătoare momente pe care le-am trăit a fost atunci când am adus-o pe fiica mea pe lume. Sentimentul de mamă este inegalabil. La fel de bucuroasă am fost când mi-am ținut pentru prima dată nepoțelul în brațe, care acum are un an și patru luni.
Sunteți o persoană extrem de activă, ce planuri aveți pentru viitor?
După ce m-am pensionat, am luat-o de la capăt și am început activitatea la firma mea de proiectare. Nu sunt omul care să stau să butonez televizorul. Acum munca nu mai e așa intensă, poate doar în anumite momente, însă acum îmi fac mai mult timp pentru mine.
Merg de două ori pe an în Australia, acolo unde fiica mea, Melinda, s-a stabilit în urmă cu 15 ani și îmi petrec timpul cu ea, cu nepoțelul și cu ginerele meu, care este australian.
Natașa Grigorescu
