AcasăMonede si Monade – Poezia, calea spre infinit
Array

Monede si Monade – Poezia, calea spre infinit

O antologie este o operă sui generis, care însumează creațiile de referință ale diverșilor autori. În acest sens, cartea intitulată Monede și Monade reunește creațiile literare esențiale a patru poeți: Alina Neagoe, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu și Andreea Gușe.

Poezia Mădălinei Bărbulescu este de tip filosofic, Sacrul fiind ideea poetică centrală a viziunii artistice. Poeta străbate existența cotidiană și învinge vicisitudinile vieții prin intermediul instaurării unei noi gnoze. Îndrăzneala aceasta traduce puterea vizionară a Mădălinei Bărbulescu, modalitatea originală de a transfigura universul. Motivele literare sunt preluate din filosofia hindusă, simbolurile utilizate traducând nevoia de sacru.

monede si monadePoezia este gnostică, reflectând bagajul cultural bine fundamentat al creatoarei, o atitudine livrescă inedită. Simbolurile, aluziile mitologice fac referire la spațiul spiritual indian, amplificând mesajul metaforic al versurilor. Creațiile autoarei indică predilecția pentru misticism, pentru un univers încărcat de simboluri ancestrale: „Elohime, luminile se varsă! / Pe vârfu-i, alunecând stele se prefiră, / Dansează frenetic pe ram, scăldând lumină, / Torcând lianele de inimi când sosiră; // Elohime luminile se varsă! / Prinzând trunchiul lumii, secerându-l din mijloc, / Tremurânde, cad pe frunza lui senină, / Șovăită le devine ruga sub al limbii foc”.

Referințele simbolice preluate din gândirea indiană atestă o bună cunoaștere a Vedicelor și Upanishadelor: „Sub peceți de adevăr, șapte cobre să răpună, / Și prin șapte flori de lotus, suferință să le-apună./ Căci în steaua lor mundană, risipiți în minți și arte, / De se rup, ei se adună tot sub legea celor șapte!” (Avatarul celor 7).

Poeta conceptualizează trăiri poetice, le îmbracă adesea în hainele ermetismului, ceea ce oferă cititorilor, un palpitant periplu interpretativ. Receptarea operei sale poate întâmpina câteva adversități din cauza atitudinii livrești complexe, însă iubitorul de literatură, cel pasionat de artele frumoase, va căuta sensul profund al mesajului poetic, inițiindu-se în descifrarea simbolurilor hinduse, inserate abil în versuri. Cititorul realizează un proces de descifrare a mesajului poetic, el devenind inițiatul care se îndreaptă spre tainele universului.

Lirica autoarei exprimă nevoia de sacru, exploatând simboluri arhetipale, iar această nevoie este izvorâtă din necesitatea ieșirii din profan, pentru a-și putea salva spiritul de vacarmul cotidian. Mădălina Bărbulescu este o poetă de esență, gnosticismul versurilor subliniind curajul nebunesc de a invoca un fel de stare de Nemurire, creația artistică devenind un mijloc de a transcende timpul spre veșnicie.

Dumitru Sârghie este un poet cu un puternic impact în lirica actuală din aria oltenească, și nu numai. Universul imaginar este complex, tematica este variată, iar viziunea artistică exprimă rafinamentul livresc. Poezia sa abordează atât tematica socială (lupta pentru echitate), cât și tema iubirii (sentiment înălțător al ființei umane).

Versurile lui Dumitru Sârghie dispun de o reală capacitate artistică, drept dovadă fiind ușurința cu care jonglează printre varietatea imaginilor artistice. Poeziile sale sunt rezultatul firesc al unui spirit complex, preocupat de actul culturii, a unui suflet pus în slujba căutării Adevărului și Frumosului.

Tematica vastă corespunde cu registrul lingvistic variat (utilizează atât limbajul livresc, metaforic, cât și un limbaj sarcastic, ironic, în funcție de ideea poetică exprimată). Poemul intitulat Ușa interzisă are note de melancolie, nostalgia fiind receptată și la nivelul registrului lingvistic: „Și-o să umblu, iubito, nebun de legat, / Pe cărări înspirate, prin ferigi și urzici, / Până când, Doamne, voi fi dezlegat, / De blestemul ingrat, de-a nu fi tu aici // Și din ușa de tisă, odor de lemn sfânt, / Vom face găteje-ntru focuri albastre / Și-n flăcări de taină, în fum și descânt, / Vom arde, îndată, păcatele noastre…”

Metafora poetică a lui Dumitru Sârghie are muzicalitate, are incandescentă semantică. Cuvântul dobândește valențe tămăduitoare, mesajul poetic mergând spre planul interpretării plurivalente: „Retrăiesc momentul în care / Lumina mă alintă șerpește / Și o stea, cu a ei scăpărare, / Duios și suprem mă-nvelește. // Și vântul stă fiară la pândă / Să-mi zboare capela-n văzduh, / Iubita-mi pretinde dobândă, / Pe rază, pe nimb și pe duh…” (Te pierd, te câștig).

Imaginea spațiului originar, a ființelor dragi (mama, tata) sunt reflecții elegiace readuse în memoria afectivă și cântate serafic în versuri pentru suflet: „Mamă, la intersecția dintre Tine și Univers, / îți străjuiesc înserarea lucidă și amăruie / și-apoi, lacrimile noastre prefacă-se-n vers, / când vom auzi glasul Tatii pe-o stea-cărăruie…” (Acasă).

Credința în Dumnezeu, motiv religios, este regăsibil în creația lui D. Sârghie, descoperindu-i latura sa creștină, a celui care crede în vindecarea sufletului prin mântuire. Apelând la imaginea sihastrului Daniil, poetul subliniază faptul că suferința adunată în viață este învinsă prin credință: „Și-n astă stare echivocă, / devii mai tare ca o rocă!” (Daniil Sihastru).

Poetul atacă dur nedreptățile societății, sarcasmul, ironia și pamfletul, fiind expresia unui spirit revoltat. Poezii precum: Justiția pâinii; Trei, Doamne, și toți trei; Neacasă exprimă în termeni tranșanți, stări de cumplită revoltă, atacul fiind unul dur, fără niciun fel de menajament.

D. Sârghie nu se dezice de meseria de jurnalist, stilul acid, ironia usturătoare, fiind scutul de rezistență într-o lume fără valori și principii. Poemele autorului acoperă, așadar, o gamă tematică largă, iar registrul lingvistic variat devine forța prin care autorul oferă acel feed-back permanent între operă și cititor. Nota definitorie a liricii sale rămâne abilitatea stilistică de a trece prin filtrul artistice, elementele dure ale unei societăți în derivă. Metafora poeziei de dragoste merge către stări romanțioase, elegiace, versurile traducând trăirile interioare de o vibrație puternică.

Andreea Gușe scrie o poezie delicată, de o finețe aparte, simplitatea expresivă fiind rezultatul nobleței spirituale, al unei abordări naturale a imaginarului poetic. Lirica autoarei are o muzicalitate îmbietoare, iar versurile armonioase, concepute fie în spirit ludic, fie în note nostalgice, compun o frescă a unui suflet ardent, care tânjește după fericire.

Poemul intitulat Autodefinire evocă răsfrângerea eului în „n” ipostaze, ființa umană fiind într-o eternă căutare a Sinelui. Transfigurarea artistică a definiției eului interior se realizează în forma enumerării stărilor pe care le ia: „În mine există cineva care caută / Și cineva care așteaptă / Și cineva care plânge / Și cineva care îngenunchează”.

Supratema poeziilor Andreei Gușe este dragostea, o forță care mișcă ființa umană spre alte sfere, dă sens întregului univers. Dragostea capătă valențele energiei divine, o energie care restabilește echilibrul dintre om și existență. Împlinirea prin dragoste este în viziunea poetei, o eliberare, o pătrundere în infinit: „Mi-a fost teamă / Bănuind / Că-n mine / S-a trezit / Gestul extatic / Al eliberării unuia / Prin celălalt…” (Teamă).

În unele creații, sentimentul tristeții, al nostalgiei devine prilejul călătoriei înspre trecut. Meditația întregește cadrul romantic, unde sufletul se pierde pe lungile coridoare ale  așteptării și se transformă în piatră: „Erai dincolo de dincolo, / Te bănuiam undeva / Într-un adânc de suflet. / Dar n-ai venit. / Te-am așteptat cuminte,  / Te-am așteptat până când m-am făcut granit. / Acum, zadarnic ai mai fi venit: / Granitul nu simte…” (Suflet de piatră).

Poemul Cealaltă oglindă subliniază relația dintre esență și aparentă, exprimă procesul dedublării eului interior. Dualitatea individului rezultă din faptul că ființa socială acceptă stereotipuri, ba chiar și le însușește, dar artistul vrea să găsească sensul sacru al vieții, căutând necontenit drumul spre Absolut. Contradicțiile se întâlnesc totuși, undeva, într-un punct comun, într-un loc în care ființa umană se armonizează, se întregește. Cealaltă oglindă este, de fapt, cealaltă parte a omului, celălalt eu, subconștientul aflat mereu în așteptare: „O oglindă în care, fața mea/ Se apropie de mine / Și râde”.

Poeta tânjește după armonia spirituală, vrea să regăsească fericirea, să își asume condiția umană într-un context de respirație ușoara, firească: „Mi-e sete de un prieten în ceasu-acesta lung / Să-l simt tăcut alături ca o vioară plină / Să-i spun cum urc spre steaua pe care n-o ajung / Cu tălpile de humă robite de lumină”. (Mi-e sete).

Din punct de vedre stilistic, poezia Andreei Gușe îmbrățișează tehnica modernistă, versurile având structură liberă. Muzicalitatea cuvintelor, limbajul firesc, imaginile artistice delicate subliniază măiestria poetică a autoarei. Andreea Gușe scrie o poezie sinceră, cu trăiri autentice, o poezie ce emană fiorii unui suflet frumos.

Alina Neagoe, ultima poetă antologată, dar nu și cea din urmă, întregește caleidoscopul imaginar al acestei cărți. Poezia Alinei ne invită la o călătorie în tărâmul copilăriei, al poveștilor cu tâlc, unde sufletul își regăsește pacea. Versurile clădesc o minunată lume a stărilor de exaltare, unde sufletul e liber să alerge printre veacuri. Tematica abordată de poetă exprimă predilecția pentru cultivarea spiritualității creștine și a folclorului românesc.

Creația literară este o pledoarie pentru apărarea ființei umane prin artă, prin Frumos; este o invitație la cunoaștere (autocunoaștere). De multe ori, poemele Alinei Neagoe sunt refulările unui suflet obosit de viața cotidiană. Poezia are funcție cathartică, autoarea reușind să evadeze din banalul existențial, prin prisma artei. Conținutul versurilor are o frăgezime tematică aparte, fiindcă vegetalul este în comuniune perfectă cu omul, imaginarul poetic având coordonatele unui univers încărcat de magie.

Eul liric conștientizează condiția umilă în raport cu Divinitatea, ceea ce aduce note de tristețe, dorul de nemărginit fiind axa fundamentală a creațiilor Alinei Neagoe. Căutările sunt intense, aproape nevralgice, iar setea de Infinit, de Absolut, de Dumnezeu este atât de puternică, încât poezia devine forma de legătură dintre artist și Demiurg. Uneori, deziluziile, tristețile, suferința adâncesc ființa umană într-o lume goală, fără sens, dar poeta reușește să restabilească echilibrul interior prin credință, făurind un castel menit să o apere de toate relele: „Dezbrăcat sunt pe-afară,/ Gol dinăuntru, / De prisos fac vremii ecou, / N-am suflet, am viată, / N-am suflet, am pietre / Și-as zidi un castel / Undeva, / din nou…” (Castelul)

Ceea ce este autentic în poezia Alinei, este cromatica, culoarea, utilizată în sens semantic. Culoarea aleasă exprimă o stare, o idee, sau chiar, un concept. Stările de spirit sunt corelate cu diferite culori, conferind versurilor, o notă distinctă: „Și-am crezut că nu e floare/ Nici albastru pe pământ, / ce strivindu-l cu piciorul / să nu sadă neclintit. / Și-am crezut că se cuvine, / În gândirea-mi muritoare, / Ca tot omul să tot calce / Orice-albastru și-orice floare.” (Albastru). Culoarea dobândește calitate semantică, are rol de semn lingvistic, are conținut. Aici intervine originalitatea viziunii artistice a Alinei Neagoe.

În anumite creații, întâlnim o metrică de tip popular, ceea ce arată gustul poetei pentru folclor: „Nu știu cum și până unde / Ți-oi mai priponi sub tâmple, / De iubirea mea frugală, Ciocârliile din vară / Busuioacelor de țară…” (Joacă de drag). Structura lexicală, vocabular amintesc de expresiile populare, specifice unei gândiri curate, arhaice. Universul liric este presărat cu oglindiri ale sufletului țărănesc românesc, subliniind specificul nostru spiritual ancestral, în această lume aflată în prea mare viteză. Arhaismele utilizate de poetă întregesc decorul rustic al plăsmuirilor, oferă cititorului acel farmec desprins din timpuri imemoriale.

Anumite poezii sunt concepute în spiritul cântecului popular, indicând predispoziția pentru spațiul spiritual al străbunilor. Metrica specifică textului folcloric atestă o bună cunoaștere a metricii de acest tip, autoarea posedând un complex bagaj de cunoștințe. Alina Neagoe are o măiestrie nativă în arta prozodică, versurile având o muzicalitate aparte: „Foaie verde dor de mine, / Cât sânge-mi curge prin vine/ Tot îmi e cu – alesătură/ Pe zăvelca, neagră, mură/ În garoafe sângerii/ Luminând poteci pustii / Peste poale cu cheiță / Țesute în patru ițe, / Și mă poartă în pridvor / Și să vreau, nu pot să mor, / Că-nflori-voi pe năframă / Pân-oi scârbi moartea neagră” (Cântec).

În contextul poeziei contemporane, lirica sa are un loc aparte, îndepărtându-se de estetica postmodernistă a versului alb, integrând în acest orizont, o poezie cu implicații conceptuale de tip tradiționalist. Estetica versurilor sale se detașează de visul liber al doctrinei actuale, ceea ce dă autenticitate creației lirice. Alina Neagoe poartă pecetea unei atitudini livrești de necontestat, versul său fiind expresia unui spirit instruit, elevat. Universul imaginar ne poartă în spațiul sincerității, al sentimentelor nedisimulate (copilăria), în matricea originară a spiritului românesc (satul), poezia fiind cheia spre deslușirea tâlcului existenței. Alina Neagoe scrie o poezie născută din dor, din dorința de a evada spre spații siderale; este un vis frumos care o separă de realitatea stereotipă. Poezia devine calea de refugiu într-o lume în care peripețiile sufletului se metamorfozează în acte de creație.

Antologia de față reunește creațiile a patru poeți ce se îmbarcă împreună pentru a începe călătoria spre tărâmul Frumosului, Adevărului și Dreptății. Versurile sunt mărturia vie că omul poate învinge banalitatea vieții, prin intermediul artei. Cititorul este invitat să ia parte la această călătorie și să descopere sensul existenței, având ca puncte de reper, harta simbolică lăsată de cei patru poeți: Alina Neagoe, Andreea Gușe, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu.

Prof. dr. Mihaela Rădulescu


4 COMENTARII

  1. Observăm cu plăcere cum criticul jonglează cu dezinvoltură juvenilă între contradicţie şi contrarietate (adesea confundându-le).Un amalgam de “credinţe”,”opinii” şi “adevăruri”, antrenate într-o construcţie esoterică, sunt lăsate la îndemâna “lectorului” spre decriptare. Sunt utilizate, cu măiestrie, o serie de denominaţii taxonomice ce constituie mari clase ale vieţii afective ( deziluziile, tristețile, suferința,…) lăsând, din când în când, loc unor “măiastre” locuţiuni adjectivale.

    Analiza este densa în convocări enuţiative, dar reprezintă mai mult decat atât. Configuraţiile pasionale, ca să nu vorbim decât despre ele, sunt situate la răscrucea tuturor instanţelor epistemologice, integrate sau nu ,într-un sociolect dominat de ideolect ce lasă loc totuşi praxisului enunţiativ. Sciziunea proto-actantului, din nefericire, modulează excesiv devenirea” habotnică”.

    Am omis să spun că deicticul este îmbinat suav cu anaforicul lăsând ludicul, deşi supravegheat de noetic, să zburde, dând naştere astfel, pe un fond patemic, tensivităţii forice.

    Totul se petrece între un a qvo imaginar şi un ad quem ce transcende ontologicul. Frasticul fiduciar este invadat de un foric plin de senzuale, dar intelectuale semnificaţii.

    Deşi, în mare, sunt de acord cu spusele Profesrului Doctor Mihaela Radulescu mă simt nevoit, în unele privinţe, să mă delimitez. În textele de maturitate dezinvoltura juvenilă este înlocuită cu (de) o maturitate proteiformă, ce se substituie unui univers placid de consensuri . Obnubilarea onctuoasa lasă loc unei opacităţi translucide în care vaguitatea si vacuitatea, adesea, se contopesc fericit. Nu vă îmbarcaţi pentru Cytera fără a lua cu voi Monede și Monade.

  2. O analiza care va scoate pe multi din “pestera” (Platon, Republica, VII, 514a-520a ).

  3. De ce imi pui in umbra interpretarile despre adevar (ALETHEIA)?

Comments are closed.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments