Rămăsese fără busolă, fără nicio speranță, într-o nesiguranță vecină cu nimicirea… Singurul lui rost era să-și înghită lacrimile și neputința. Până a apărut ea, lumină tulburătoare, cu destrăbălările ei celești…
Atunci, gândul lui Singuran atingea azurul și mângâia adierile extatice ale poeziei. Călca, parcă, pe stele, spunându-și sieși că nu se poate trăi decât într-o sublimă rătăcire. Fusese ridicol de singur și devenise ridicolul singurătății în doi…
Călcau, împreună, în goluri pure, repetau, zilnic, lecția izolării de lume, sorbeau miresmele unui solilocviu dual și se hrăneau cu polenul iluziilor, pe ritmul unei melodii a rătăcirii, care e însăși viața.
Înotau, în valuri de neant, sub boarea unei brize existențiale, generate de un netăgăduit duh al poeziei. Suplineau amândoi ieșirea din lume prin poezie, fugind de ei înșiși, în ei înșiși, de ororile rațiunii lumești. Căci, nu-i așa, poezia înflorește când rațiunea se estompează, singura lor obiectivare a ideii de timp fiind transcendentul poeziei.
Nu serveau viața, nici moartea, ci esența vieții și a morții. A fi sau a nu fi, iată expresii care le îndulceau mințile, între simțul extazului și al tragicului, între vidul și plinătatea existenței, între claritatea și stranietatea oglinzilor ochilor lor.
Trăiau, aproape religios, pasiunea zădărniciei, degrabă pieritori și eterni, în naivitatea lor solemnă…
D.S. MITIF
