Amu’, cică a fost odată un țăran pe nume Adrian, care își scosese rândașii la muncile câmpului. Și cum se speteau oamenii, se nimeri să treacă prin preajmă doi drumeți. „Ce sameni acolo?” îl întrebară pelerinii pe stăpân. „Iaca, baroni samăn”, răspunse țăranul chivernisit, pe un ton cam arogant. „Baroni sameni, baroni să culegi”, mai ziseră călătorii și plecară. Se vede treaba că fost blestem la gura lor: în câțiva ani i se umplu omului moșia de baroni, ca heleșteul de lipitori. Și le-a dat Adrian cai bătrâni cu pensii mici, pe care să-i stoarcă de vlagă, de-au ajuns baronii să agonisească mai abitir decât strângea Cămătaru goluri pentru Gheata de aur. Uneori, Adrian îi mai certa, pentru că baronii și-au împărțit bătătura: „Ce, mă, nu vă mai ajunge țara?” Când au crescut, baronii și-au tras diplomă de facultate, apoi au luat bacul și în paralel și-au echivalat gimnaziul absolvit la seral. Așa au apărut baronii din anii ’90, sub oblăduirea lui Tătuca Iliescu și cu girul Arogantului, iar după 2004, au apărut și baronii portocalii, sub tutela lui Oranje Împărat.
Au reușit în viață, în absența unei scări reale de valori. Baronii locali se îmbată cu propriile minciuni, având toți o trăsătură comună: o reacție agresivă, vulgară și primară îndreptată împotriva tuturor celor care au o altă părere. Toți sau aproape toți au în primul rând model pe Ceaușescu. Ca și acesta, ei își afișează grosier numele în orice spațiu public din oraș. Nevoia de identitate îi împinge să-și emită diplome, certificate, atestate de prieteni ai artelor, ai unor persoane publice importante din țară sau străinătate. Cu toate astea, niște documente mai potrivite care să le poarte numele ar fi mandatele de aducere sau de arestare.
Baronul se amestecă în viața cetății dar nu pentru a o îmbunătăți ci pentru a culege mulțumirile nenorociților cărora le oferă câteva firimituri de pâine și mai ales circ. Toți dețin echipe de fotbal, posturi de televiziune, bani foarte mulți, titlu de cetățean de onoare comunal, o nevastă nou-nouță și o amantă second-hand.
Când scriam aceste rânduri, mi-am adus aminte de câțiva cetățeni ai municipiului Bacău care îl plângeau pe baronul Dumitru Sechelariu, cât a fost el de bun și cât de mult a făcut pentru băcăuani și Bacău. Corect. Pe lângă fostul mecanic auto, ceilalți baroni par mici copii. Elena Ceaușescu avea mai puțin control asupra lui Nicușor, decât avea Seche asupra Bacăului. Și chiar deținea totul având la degetul scurt cu unghie lungă politica, economia și presa locală, plus fabrica de hârtie Letea. Este poate singurul baron care a făcut o facultate pe bune. Adică a construit-o din temelii. Țidula de absolvent a venit repede. Nu ca diploma de bacalaureat, obținută ceva mai târziu. I-a făcut fiului o pistă de carting de 3 milioane de euro (asta într-o țară în care nu se găsesc zece mii de euro pentru a schimba o piesă la un tomograf care ar salva mii de vieți), a dat numele mezinei sale unui magazine, și-a lansat fratele în afaceri și i-a dat tot ce înseamnă licitație în construcții în Bacău, și-a numit mama, de profesie taxatoare, șefă a regiei locale de transport și soția, fostă chelneriță, la conducerea Institutului de proiectare din Bacău, pe care i l-a și cumpărat. Nu vi se pare că viața baronului din Bacău, care între timp a trecut la cele veșnice, seamănă leit de bine cu viața majorității baronilor din țară?
Baronul sau mai bine zis baronii Sechelariu sunt, ca toți ceilalți, sechele grave ale comunismului. Cu sertare goale în creier, acești baroni și-au uimit conaționalii prin impertinența cu care au sfidat legea, prin cameleonismul cu care au sărit în barca puterii. Baronul care împarte cârnați – imagine devenită emblematică, baronul care satură prostimea , face parte din păcate din peisajul românesc timp de 23 de ani. Toți acești baroni se bazează pe cei mulți (dar proști) care îi vor vota la nesfârșit.
Ciprian Traian STURZU
