Citesc în Dicționarul Explicativ al limbii române despre vocabula „NĂTÂNG”, care ar însemna un om leneș, lipsit de inteligență și pricepere, ale cărui acțiuni sunt lipsite de sens. Nătângul DEX-ului nostru este nepriceput, prost, neghiob, tâmp, tont, nătărău, netot, nerod, năuc, neîndemânatic, neputincios, dar și încăpățânat, slab, supărăcios, nervos și, culmea nătângismului de la Nord de Dunăre, Nătângul, de fapt, Nătânga, mai semnifică chiar și un dans popular ancestral ori o melodie, după care se execută acesta. În fine… Cam neclar și depășit DEX-ul fericirilor și nefericirilor de toate zilele și nopțile noastre…
În viziunea și accepțiunea mea, omul nătâng este, pur și simplu, o ființă îndrăgostită la maxim. Un om năuc de dragoste. Ori despre dragoste, indiferent de natura ei, nu poți spune că nu are sens. Dimpotrivă, de la Sfântul Augustin, până la Marin Preda, un lucru e clar, ca apa de izvor: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” Ce sens mai „penetrant” decât acesta vrea DEX-ul pătimirii noastre?
Dragostea e o îndeletnicire nobilă, cu care te naști, vine de la sine, nu-ți trebuie o calificare specială, un atestat, un certificat de îndrăgostit. E adevărat că, în viață, poți fi îndrăgostit de „n” ori. Și tot de atâtea ori o iei de la zero… E vorba de un perpetuu început… Accept că, de fiecare dată, la început, poți fi nătâng, neîndemânatic, ușor fraier, naiv, stângaci, timid, ratangiu, emotiv, dar, nicidecum, nepriceput, prost, neghiob, tâmp, tont, nătărău, nerod, neputincios…
Uneori, joci intenționat rolul neîndemânaticului, fraierului, naivului, stângaciului, timidului, emotivului, pentru a lăsa impresia că poți fi oricând controlat, manevrat și „profesionalizat” de către cea de lângă tine. Acestea sunt, în fapt, candoarea și ingenuitatea studiate ale „nătângilor” veșnic îndrăgostiți. Dragostea nu e numai instinct animalic, e și poezie, și sentiment, și metafizică, și mister, și joc, artă… Poți fi ne-tot în dragoste, doar pe termen limitat. Repede redevii…tot, fiindcă, e știut, dintotdeauna, sentimentele stau înaintea materialismului dialectic și…științific.
Căci, dragostea nu e știință, e transcendent, ca și poezia. Plutește în aer, de la facerea lumii. O culegi, o cerni, prin sita sufletului, elimini nisipul și rămân grăuncioarele de aur. Verde! Restul vine de la sine…
Și, dacă, într-adevăr, există un joc românesc – „Nătânga”, n-ai decât să-l dansezi până clocotește sângele în tine… Nătângul cu Nătânga… ca-n Ciuleandra lui Rebreanu. Cum să fii leneș și lipsit de inteligență când iubești? Poți fi supărăcios și nervos din gelozie, dar dacă ești „nătâng” cu adevărat, revii repede la sentimente aristocratice. De altfel, „nătângul” din iubire e un aristocrat. Un poet. Are sânge albastru…
Dumitru Sârghie
(Cartea nimănui – Fragment, Ed. Arena Artelor)
