Ninge liniștit, pe ulițele din mahalaua Furculeștilor. Fulgii de nea, obosiți, parcă, de drumul lung, de la cer și până la pământ, se așază, să se odihnească, pe garduri, case și pomi, prin curți și prin grădini. Lena se trezi, în mirosul de cozonaci, care răzbătea dinspre bucătărie. Focul intens făcut pentru coacerea lor răspândise o căldură aproape moleșitoare în încăpere și o făcea să se răsfețe, întârziind, mai mult ca de obicei, cuibărită, sub plapuma grea, matlasată. Pleoapele se dezlipiră cu greu și Lena reuși să privească pe fereastră: „Ce frumos ninge”… gândi, după care, pleoapele se realipiră, închizând între ele, pentru câteva clipe, minunatul spectacol al iernii.
Întotdeauna îi plăcuse sentimentul de siguranță dat de căldura și adăpostul încăperii, față de vremea capricioasă de afară. E drept că, acum, ningea liniștit, dar era totuși ger… Ar mai fi zăbovit, în așternuturi, dar, miresmele amestecate ce alcătuiau un tot armonios, specific Sărbătorilor creștine, cele care se furișau pe sub ușă și prin gaura cheii, nu-i mai dădeau pace. În bucătărie, același tablou, atât de drag ei, de dinainte de Crăciun: …„trandafirii”, umpluți de cu seară, stăteau spânzurați, spre zvântare, la căldură, pe plită forfoteau, în tuci, „mațele” și burtanul, iar, în cuptor, se coceau ultimii cozonaci. Cei care ieșiseră mai devreme din cuptor ,,ocupaseră”, deja, măsuța de lemn cu trei picioare, din mijlocul bucătăriei, și o parte din cea înaltă de la perete. Unii dintre ei, care nu apucaseră un loc în tăvile de tablă, fuseseră „gazduiți” în câteva oale si crăticioare, care fără o toartă, care cu smalțul sărit, ba pe-afară, ba pe dinăuntru și, crescând, căpătaseră forme ciudate. Lena știa, însă, că vor avea același gust, ca și ceilalți, pentru că fuseseră frământați cu aceeași grijă și cu aceeași dragoste, de către mama sa, Smaranda. Prin geamul ușii, ce dădea direct afară, tatăl ei, Niculae, privea curtea largă acoperită de zăpadă. În tot albul ăsta, ce părea infinit, rufele colorate, puse la uscat și amorțite de ger, erau o adevărată pată de culoare. Când țigara „Mărășești”, pe care Niculae o savura, în tihnă, avea să se termine, musai să iasă la treburile gospodărești, care îi reveneau și, care nu erau puține: să dea zăpada la o parte din trocul păsărilor și să pună acestora apă proaspătă, să-i dea fân măgărușului Puiu și să arunce grăunțe la găini. Apoi, să facă pârtie, până la poartă, căci, nu se știe niciodată când te trezești cu vreun vecin… Pe lângă gard, făcuseră cărare, cumva, primii trecători ai dimineții. Prin geamul fără perdeaua, care era încă la uscat, Niculae o văzu pe Catinca, vecina de la câteva case mai încolo. Cu un picior puțin mai scurt decât celălalt, se grăbea, în felul ei, numai ea știind unde. Mucalit din fire, Niculae nu se putu abține: „Ia uite-o fă, și p-asta, parcă o pusei eu să îmi măsoare gardul…”! „Taci, mă, că te vede Dumnezeu!”, ripostă Smaranda, cea care răspundea, oficial la numele de „fă”.
Ziua scurtă de iarnă se apropia de sfârșit! Când negura serii avea să se așeze peste albul omătului, copiii vor porni la colindat, adică „cu bolindeții”, cum se zicea pe-aici, fără a ști cineva precis de unde venea această expresie.
Pe masa din antreu, coșul împletit din nuiele și plin cu mere, nuci, colaci sau covrigi își aștepta colindătorii. Lena își pregătise și ea traista lucrată de mână de muma, bunica din partea tatălui. O mai probă o dată, ca să își dea seama cum va sta mai bine, când va fi plină, după gât sau pe umăr. Emoțiile o cuprindeau încet, încet… „Oare cum va fi anul ăsta?” Poarta se deschise și, după ultimul instructaj făcut de Smaranda, în primul rând, să țină aproape de Getuța, soră-sa mai mare, și să aibă grijă la câini, Lena se trezi, în nămeții de pe marginea drumului, ce-i ajungeau aproape de marginea de jos a pieptarului din aba, cusut cu motive tradiționale. Strigătele „Ne dați ori nu ne dați”, amestecate cu lătratul amenințător al câinilor, din toată mahalaua, completau atmosfera sărbătorilor de iarnă și… traista cu amintirile copilăriei…
Elena Sîrghie
