Recent (29 ianuarie a.c.), a plecat dintre noi, cu o discreție caracteristică intelectualilor basarabeni de odinioară, profesorul Emil Vâlcov. Popular, jovial și lipsit de ifosele și scorțoșenia pe care le afișează, de obicei, unii profesori făcuți și nu născuți, Emil Vâlcov lasă, în urma plecării lui, o blândă lumină, care ne va aminti mereu de personalitatea sa, de caracterul său și de bunătatea sa naturală. Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Vă prezentăm, astăzi, dragi cititori, întru aducere aminte, un interviu apărut în Linia Întâi, în ziua de Sfântul Nicolae a anului 2007, prin grija bunului său prieten, profesorul Constantin Voinescu.
Linia Întâi
NOI AM FOST ȘI AM RĂMAS O FAMILIE UNITĂ
– de vorbă cu domnul profesor Emil Vâlcov, inspector școlar la IȘJ Olt –
Născut la 10 noiembrie 1945, în comuna Voicești, Vâlcea
Studii: Facultatea de Matematică a Universității din Timișoara
Cursuri de perfecționare în cadrul Universității din Craiova;
Gradul didactic I; Distincția „Gheorghe Lazăr”, clasa a II-a, gradația de merit;
Participări la simpozioane, mese rotunde, dezbateri la nivel județean și național;
Colaborări la reviste și ziare locale și naționale; PHARE VET RO 90 – proiect pentru dezvoltarea și modernizarea învățământului agricol cu finanțare europeană
Funcții anterioare: director al Colegiului Național „Carol I”, în perioada 1990-1998
Funcția actuală: inspector pentru management educațional și dezvoltare instituțională la Inspectoratul Școlar Județean Olt
Care sunt originile familiei Vâlcov?
Este o poveste ceva mai lungă. Ne tragem dintr-o veche familie românească de dincolo de Prut, din Cimișlia, localitate situată în sudul Basarabiei, în stepa Bugeacului, pe malul râului Cogâlnic, la 73 de kilometri de Chișinău și 30 de Comrat, de fapt la intersecția unor importante căi rutiere dintre Chișinău și Comrat, Chișinău și Giurgiulești, Tiraspol și Leova. Din tată în fiu, oamenii locului sunt vrednici crescători de vite, dar și agricultori, pomicultori, viticultori.
Are și un istoric deosebit localitatea?
Nu știu cât de deosebit este acest istoric, dar relevant pentru devenirea românilor, în mod sigur, este. Vladimir Nicu, în lucrarea sa, Localitățile Moldovei în documente și cărți vechi, amintește că așezarea ar fi atestată pe la 1620, iar, odată cu venirea tătarilor aici, se adoptă și toponimul Cimișlia, cuvânt cu sensul de bogăție în limba migratorilor. Preotul Iacob Iusipescu explică, la 1874, că Lia este nume turcesc de fată, iar cimiș – numele dat zidarilor în acea vreme. O legendă anonimă deapănă și ea o impresionantă poveste de dragoste între doi tineri, Cimiș și Lia. Și Dimitrie Cantemir amintește în Descriptio Moldaviae de Cogâlnic, ca de un râu fără izvoare, umplut numai de ploi. Unul dintre cimitire depune și azi mărturie despre ravagiile ciumei din 1827. În 1840, Cimișlia a primit statutul de târg, iar în 1844 s-a deschis aici prima școală. Din 1918 până în 1940, comuna aparține județului Tighina, revenind cu întreaga Basarabie, din păcate pentru mult prea scurtă vreme, la patria-mamă. Sub dominația Imperiului Sovietic, Cimișlia este centru raional, situație administrativă în care se află și azi.
Să revenim la familie.
Părintele nostru, al meu și al fratelui meu, inginerul Dumitru Vâlcov, s-a născut la Cimișlia din tată român, Petre, și mamă grecoaică, Cleopatra, motiv pentru care a fost botezat cu nume provenind din țara zeilor și a lui Ulise, Hristofor. Bunicii noștri dinspre tată erau oameni înstăriți, ținând la Cimișlia – această răscruce basarabeană de vânturi, pe unde se circulă spre Chișinău, Odessa, Cahul, Bălți, Izmail, Reni, Constanța, – un han, în preajma căruia au crescut toți cei trei băieți și patru fete ale lor. Trei dintre fete s-au căsătorit dincoace de Prut, două la Bacău și una la Găești.
Cum a ajuns tatăl, Hristofor Vâlcov, la Voicești?
Tata a fost subofițer în armata română, motociclist, și a luptat împotriva rușilor, având șansa să scape din război nevătămat. După război, în perioada refugiului basarabenilor din fața urgiei sovietice, una dintre surorile tatei s-a stabilit la Voicești, cu cei trei copii, pentru că soțul ei fusese dat dispărut. Deși i-a făcut în mod creștinesc pomenirile, mătușa noastră nu a încetat să-și caute soțul, găsindu-l, în 1972, în Siberia unde fusese deportat de sovietici, împreună cu alți români basarabeni. Mult prea târziu însă pentru ca să-și mai refacă familia. Este una dintre consecințele marii drame a rusificării Basarabiei…
Mama era din Voicești?
Da, mama noastră era din Voicești, Elisabeta Marinescu, fată de oameni înstăriți, harnică și foarte bună gospodină, crescându-ne, pe mine și pe fratele meu, în acei ani grei și păgâni de după război, în spiritul moralei creștine, a fricii de Dumnezeu. Tata a cultivat pământul, a fost perceptor local, brigadier la stațiunea de tractoare. Nouă, celor doi copii ai familiei Vâlcov, colegii de școală ne spuneau ai lu’ Rusu, sporindu-ne astfel aversiunea, pe care oricum o aveam, față de sovietici și de comunismul impus cu forța de ei în România. Numele, deși rusificat prin adăugarea, ca la aproape toți basarabenii, a unor sufixe onomastice rusești, l-am păstrat, pentru că el vine, totuși, de la bunii și străbunii noștri și ne amintește prin câte suferințe au trecut ei.
Ce a urmat după gimnaziul de la Voicești?
A urmat, și pentru mine și pentru fratele meu, liceul în orașul autorului Donnei Alba, Gib Mihăescu, Drăgășani, și apoi facultatea, tot pentru amândoi, la Timișoara, eu – la matematică, fratele meu – la electrotehnică.
Dar după facultate?
Patru ani de apostolat, între 1966 și 1970, la Ștefănești și Voicești. Cum între timp m-am căsătorit, iar soția mea, medic veterinar, a fost detașată în interesul învățământului la Liceul Agricol din Slatina, am urmat-o și eu în 1970. La acest liceu, acum colegiu național, am rămas împreună, iată, 37 de ani. Și acum, catedra mea este rezervată, cât timp voi fi inspector școlar, tot la această unitate de învățământ.
Și fratele?
El a funcționat un an la Craiova la Drumurile Naționale, apoi a venit prin transfer pe postul de inginer la Întreprinderea de Utilaj Alimentar. O perioadă bună a lucrat la Institutul de Cercetări și Proiectări Alimentare, Cluj, filiala Slatina. Între timp s-a căsătorit și el, tot cu o doctoriță, dar stomatolog și au, la fel ca și noi, tot doi copii, numai că spre deosebire de mine, care am două fete, el are o fată și un băiat.
Poate fi trasată o paralelă?
Da. Fetele noastre, Flavia și Roxana, au făcut medicina și sunt una, medic în Germania, cealaltă – medic în Franța. Cei mici, Iulia și Darius, au absolvit la București Facultatea de Științe Economice în limbi străine. Ea și-a făcut masteratul la Brugges, în Belgia, și este project-manager la Brașov la o mare firmă de medicamente, iar Darius este doctorand la București și primar la Slatina.
Cum a fost în Maroc?
În 1974, am participat la cursurile profesionale și de limbă franceză, iar în urma evaluării am fost detașat ca profesor cooperant în Regatul Maroc, chiar în capitala țării, Rabat, la un liceu cu vreo trei mii de elevi, unde numai profesori de matematică erau 21, pentru că programa prevedea un număr de șapte până la zece ore de matematică pe săptămână. Nici n-am reușit să-mi cunosc colegii, care cu toții cred că depășeau cifra 150, mai cu seamă că acolo, consiliile profesorale se țineau pe clase, nu pe întreaga școală, ca la noi.
Și familia?
Familia era cu mine. Soția era medic veterinar pe domeniile regale Hassan al II-lea, iar fetele – una la școala primară, cealaltă la grădiniță, la unități de învățământ din cadrul Misiunii Franceze din Rabat.
Niciun gând de a rămâne în străinătate?
Să ne înțelegem! Noi am fost și am rămas o familie unită. Doar o parte a familiei era acolo, cealaltă, fratele, cumnata și copiii lor, socrii mei, rămăseseră în țară. Ni s-a oferit șansa să ajungem în Canada. Pentru noi ar fi fost bine, dar pentru cei de acasă ar fi fost rău. Am ales să ne fie la fel tuturor.
Amintiri de neșters din Rabat?
Rabatul însuși este un oraș-port de vreo 800 000 de locuitori, așezat pe coasta Atlanticului, la gura estuarului Bou Regreg, locuit încă din antichitate. Zidurile fortăreței sunt impresionante (a devenit fortăreață musulmană pe la 700), iar minaretul moscheii Hassan, din secolul al XII-lea, este unul dintre cele mai vizitate monumente de artă tradițională marocană, deși neterminat. Lor li se adaugă necropola Chellah, porțile antice de la Oudaia, numeroasele muzee de arheologie și artizanat, Universitatea, bazarele sau medinele, cum li se spune acolo. Oamenii sunt primitori, iar turismul – înfloritor.
Despre funcția de inspector n-am mai ajuns să vorbim.
Are mai puțină importanță. Și apoi, de ce n-ar vorbi faptele în locul nostru ?
Chiar așa. Succes, domnule profesor Vâlcov, în continuare.
C. VOINESCU
