„Hristos a înviat!”, zise Genu, deschizând, ușor, portița de la pridvor. Intră cu pași domoli și se așeză, la fel de încet, pe băncuța de lemn. Chipul i se destinse, semn că băncuța era tot ceea ce își dorise: un loc de odihnă.
„Ce faci , Genu?, pari obosit”, îl întreb, oarecum îngrijorată. „Păi cam sunt!”. „Cum așa, și-n Ziua de Paști?. „Deh… fusăi până sus, în creastă, să văd un loc cu mânătărci… Două ore dus, două-’ntors!”. „Da, chiar, Genu, ți s-a întâmplat vreodată să nimerești și din cele otrăvite?”. „Doamne, ce spuneți!, păi eu le cunosc cu ochii închiși”.
Și începu să îmi vorbească despre cele trei feluri de mânătărci. Începând cu cele de foioase, explicându-mi și care sunt foioasele. Gândind, probabil, că eu fiind, de fel, de la câmpie, s-ar putea să nu știu. Îmi face precizarea că acestea apar primele și că sunt mai deschise la culoare. Urmează apoi cele de brad, mai spre toamnă. Cât privește pe cele otrăvitoare, sunt ușor de identificat, pentru că au cotoarele mai subțiri și sunt vineții pe dedesubt.
Născut și crescut pe malul râului, la poalele muntelui, Genu a învățat să folosească tot ceea ce i-a oferit apa, pământul și mai ales pădurea. Sus, pe culme, are o frumoasă grădină de legume… O muncește din greu, dar curat…
Nu folosește chimicale din astea, poate, mai otrăvitoare decât mânătărcile vineții…De exemplu, cartofii nu îi stropește cu vreo substanță. Culege gândacii de pe frunze cu mâna, unul câte unul. Parcă simt satisfacția de a vedea cum îți cad ,,dușmanii” în palme. Cât privește pădurea, înțelegând că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n-traistă, Genu îi cutreieră cărările, din primăvară și până toamna târziu, strângând tot ce se poate, de la fructe de pădure, la ierburi de leac… Din când în când, cu autoritatea unui medic, neatestată oficial, îmi recomandă câte ceva: ,,Asta , doamnă, este bună pentru…”
Când termină ,,cursul despre mânătărci” îl întreb; ,,Și te-ai dus pe jos?”. Genu zâmbește larg, făcându-mă să înțeleg că întrebarea mea e totuși naivă, dacă nu chiar năroadă de-a binelea. ,,Păi cu ce, Doamne iartă-mă, că doar nu m-oi duce cu bicicleta?”. Chiar așa…
„Genu, dar, de fapt, cum te cheamă?”, mă trezesc eu întrebând. ,,Traian Crețu. Nici poliția nu știa cum mă cheamă, până nu mi-a scris procesul verbal de amendă”. Se pare că e rândul meu să îl invoc pe Cel de Sus: „Doamne ferește!, ce amendă?”. „Uite așa… că m-au văzut că am ieșit din cârciumă și m-am urcat pe bicicletă”. Neputându-mi stăpâni hohotele de râs, îi zic: „Și să nu-mi spui că ți-au luat carnetul?”. ,,Nu, mi-au dat, până la urmă, un avertisment. Le-am spus eu că n-au ei kilometri cu mașina câți am eu făcuți cu bicicleta”. Și așa este…
Genu bate cu bicicleta toate împrejurimile, de la Mălini, la Boroieni, Călinești sau Voinești. A ajuns, odată, chiar până la Runcu. La avertismentul „Să nu mai faci”, Genu i-a liniștit „N-aveți grijă, că nu mă mai prindeți voi. Când vă văd, mă dau jos și merg pe lângă bicicletă”. Eu tot nedumerită sunt: „Genu, da, până la urmă, ce era atât de grav?”. ,,Păi eram cu copilul”, zice aproape țipând la mine „Mi-au zis: Hai că ai băut, da’ să pui și nepotul pe bicicletă?”. Râde amar, iar eu zâmbesc și dau din cap, precum cel care, în sfârșit, a venit de-a casă, cum se zice. Polițiștii de la Boroieni n-aveau de unde să știe că „nepotul” e de fapt copilul lui. Și oricum ilegalitatea rămânea aceeași. Genu, care așteaptă pensionarea, este de fapt un „tânăr”, dacă îl iei după cei doi copii mai mici, o fetiță de 8 ani și un băiețel de aproape 4…, cel de pe bicicletă. Genu are într-adevăr și un nepot de la băiatul din prima căsătorie. Celălalt băiat, de vreo 20 de ani și ceva, se gândește, bineînțeles, și el la însurătoare. Genu mi-a mărturisit, cândva, că a avut patru soții și implicit patru soacre. Cu o singură excepție, toate soacrele lui au fost mai tinere decât el, ba una chiar a murit.
Cât privește ,,excepția”, nu era nici ea cu mult mai mare, cam aceeași generație. Ultima soție sau mai curând cea mai recentă, că nu se știe niciodată ce e scris în destin, e cu aproape 30 de ani mai mică. Au împreună trei copii, pe cel de 20 și un pic și pe cei doi mai mici. Sensibili și romantici, nimic nu le stătuse în calea fericirii. Dar cum încurcate sunt căile inimii, în urmă cu vreo doi ani, ea s-a îndrăgostit de altul, i-a făcut aceluia un copil și dusă a fost, după el, undeva aproape de Dunăre, că de munte se cam plictisise. E drept că luase și pe cei doi copii mai mici, dar când s-a dus Genu și a văzut cum stă treaba pe-acolo, și-a luat copiii înapoi că, doar, ,,ei n-au nicio vină ”. Peste o vreme a venit și „nebuna”, cum îi zice el. Și nu știu de ce simt că o spune, mai curând, ca un alint, decât cu vreo urmă de încrâncenare sau resentiment. A venit și l-a convins pe Genu să treacă și copilul ăluia, dinspre Dunăre, pe numele lui. Că să vezi că nu mai pleacă, că e vorba de alocație… Vorbă să fie, că târg se face! Bineînțeles, că a plecat. Genu a luat alocația ,,din urmă”, dar a trebuit și să plătească pensie alimentară. Să mai zică cineva că statul nu apără drepturile mamei și copilului. „Hai ,bă, nea Genu, vezi matale cum faci și trimite-i și femeii ăleia banii”, îi mai zicea, din când în când, polițistul din sat. Genu se încrunta și strângea din dinți. Când s-a strâns o sumă frumușică din alocație, nebuna, iar a venit cu năframa albă-n băț. Bucuria lui Genu, dar mai ales a copiilor a fost fără margini. Numai că după ce a pus mâna pe bani dusă a fost…
Așa a trecut vara și a început toamna. Fetița a început școala, iar băiatul a început să vorbească. Și Genu mai are o grijă în plus: să facă lecții! Dar, mai ales, să răspundă la întrebări ,,Unde este mama? Când mai vine?”…
Venirea iernii i-a adus lui Genu ceva liniște, s-a mai strâns de pe drumuri. Stă mai mult cu copiii. Au început Sărbătorile de iarnă. Într-o zi stând noi la căldură, pe scăunelele mici de lemn de lângă sobă, îl întreb pe cel mic: „Tu știi colinde?”. După ochii mari, deschiși asupra mea, îmi dau seama că nu a auzit de așa ceva. Așa că îi cuprind mânuțele într-ale mele, îl apropii de mine și încep să-i cânt: „Moș Crăciun cu plete dalbe…”. El închide ochii și începe să se legene ușor, în același ritm. Pare că vrea să ascundă sub pleoape, până în adâncul sufletului, aceste clipe magice, ca să nu le piardă. Poate chiar visează cum mama îl strânge la piept… Îmi este teamă să mă opresc, ca să nu-l trezesc, dar mi s-a pus un nod în gât. Lui Genu, i s-au umezit ochii.
De-atunci, a mai trecut o iarnă! A venit primăvara și sunt Zilele Paștelui.
„Genu , da, cu cine ai lăsat copiii?. ,,Doamnă, nu o să vă vină să credeți, da a venit «nebuna»”. Zice Genu că opt milioane l-a costat, a trimis mașină după ea… Da ce mai conta această sumă, în fața bucuriei copiilor. Până și eu mă bucur… ,,Și ce face, rămâne?”, întreb eu. ,,Nu mai știu doamnă, că eu nu mai cred în femei, ca în vreme. Nu vedeți, acu’ plouă, acu’ e soare, apoi, iar plouă…
Prof. Elena Sîrghie
(Din volumul ,,Povestiri din pridvor”, aflat în curs de apariție, la Editura ,,Arena Artelor”, din Slatina)
