Nu ne lăsa Măicuță să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor Tale!

Am primit, la redacție, o scrisoare cu totul și cu totul emoționantă, din care se desprinde lejer ideea că, peste România, a trecut inutil aproape un sfert de veac de la Revoluția din 1989. Instituțiile de stat au rămas pietrificate în „epoca de aur”, iar cei care ne conduc sunt, în continuare, agenți în civil ai unui cripto-comunism insidios pe agenda căruia umanismul este trecut pe ultimul loc.

Citiți aceste rânduri și vă veți aduce aminte de un refren al unui  cântec religios, care te înfioară, indiferent că ești prinț sau cerșetor:

 „Nu ne lăsa Măicuță să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii lacrimilor Tale!” 

Redacția

Rădița de la Protecția Copilului

„Vă trimit această scrisoare cu speranța că veți întreprinde ceea ce trebuie ca lucrurile să se schimbe în bine. În anul 1998, am hotărât să înfiez un băiețel de la Casa de Copii cu Handicap din Slatina. Avea 3 ani și 8 luni, cântărea 8 (opt) kg., nu mergea (la vârsta aceasta un băiețel joacă fotbal), nu vorbea și –  mai grav – nu știa să zâmbească. Nu zâmbea nici atunci când i se făceau „goange”. Nu am luat această hotărâre pentru că doream să am un copil, ci pentru că îmi era milă de acesta; este cumplit de dureros să vezi un copil care nu zâmbește. Am întâmpinat greutăți chiar și la adopție. Cu gimnastica recuperatorie făcută la secția de recuperare a Spitalului Județean Slatina, sub atenția d-nei dr. Conea, un medic desăvârșit, cu alimentație adecvată, cu vitaminizări și – nu în ultimul rând – cu dragoste, l-am pus pe picioare. Am întâmpinat greutăți și la adopție dar, cu voia lui Dumnezeu, am reușit sa-l înfiez. La vremea aceea, eram prima persoană din România care înfia un copil cu care nu era rudă, diagnosticat cu „handicap psiho-motor sever”. Aveam nevoie de înțelegere și ajutorul celor din jurul nostru pentru a ajuta copilul, dar educatoarea lui, o învățătoare și, mai târziu, o profesoară mi-au recomandat să-l duc „la o școală specială, că este handicapat”. Aceste persoane plătite de stat să se ocupe și de astfel de copii, conform programului „diferiți dar egali”, nu înțelegeau că „o școală specială” înseamnă orfelinat. Le spuneam disperată că eu nu l-am luat de la un orfelinat pentru a-l duce în altul. Eu știu că se lucrează mult mai ușor cu un copil fără probleme, dar când ești un dascăl bun, când ești OM, faci tot ceea ce este omenește posibil și pentru acești mici nefericiți care nu au cerut să vină pe lume.

La trei ani de la adopția lui, am descoperit că are o surioară în comuna Vădastra, cu doi ani mai mare decât el, un copil care trăia ca un animal de pripas. Tatăl copiilor fusese ucis, mama făcuse o depresie și, după moartea bărbatului, nu a mai fost primită în casa socrilor, bunicii muriseră unul după altul, iar fetița trăia în grija (!?) unor rude ale tatălui. Când am văzut-o, am hotărât să o iau să trăiască alături de noi, nu înainte de a o întreba dacă și ea dorește acest lucru.

Nu a fost ușor pentru mine, o persoană vârstnică, cu o pensie de om normal și nu una de militar sau de parlamentar, să mă ocup de doi copii cu probleme de sănătate și cu carențe în educație. Astăzi, chiar dacă a fost greu, sunt mandră de copiii mei! Fiul meu este elev în clasa a XII-a, iar fiica mea este studentă (bursieră), în anul III, la Facultatea de Psihologie din cadrul Universității de Stat Pitești.

Pe fată nu am adoptat-o; pentru ea am fost asistent maternal. Deoarece fata moștenea de la tatăl ei, în comuna natală, o casă la care nu ar mai fi avut dreptul dacă aș fi adoptat-o, am hotărât să fiu asistent maternal pentru ea. Un alt motiv mai era și faptul că mă puteam ajuta cu „fabulosul” salariu de asistent maternal și „imensa” sumă de 250 lei pe care „generosul” stat român i-o aloca pentru hrană.

În urmă cu un an, am fost chemată la Direcția pentru Protecția Copilului, pentru a mi se pune în vedere să mai iau un copil în plasament, deoarece legea prevede că un asistent maternal să aibă grijă, cel puțin de doi copii. I-am explicat d-lui dir. Lungu că eu am un copil care necesită o îngrijire specială și mi-ar fi greu să mă mai ocup și de un al treilea copil. Atât  d-l dir. adj. Lungu, cât si d-l dir. general Moț au înțeles situația mea și au fost de acord ca eu să rămân doar cu fata în plasament, până în anul 2014, când va termina facultatea și eu voi renunța la asistență maternală.

În data de 20 iunie a.c., am fost chemată la Direcția pentru Protecția Copilului, unde directoarea mi-a pus în vedere să mai iau un copil în plasament, invocând legea. S-a profitat de faptul că d-l dir. Lungu era plecat în concediu, d-l dir. Moț a devenit parlamentar. I-am spus și directoarei situația băiatului meu, dar mi-a zis că nu are importanță. Am întrebat-o ce se întâmplă cu fata dacă eu renunț să mai fiu asistent maternal. Mi-a spus că va fi dusă la apartament și o fundație îi va plăti căminul și hrana, pe perioada studenției. Am întrebat cum este posibil să o despartă de fratele ei? Directoarea mi-a dat un răspuns năucitor:  Fata nu mai este soră cu fratele ei, deoarece acesta este înfiat de mine. Îngrozită de acest răspuns i-am spus: „Doamnă, dvs. sunteți director la o instituție protectoare a copilului. Sunteți plătită de statul român să protejați copilul. Cum puteți spune că nu mai este soră cu fratele ei? Daca dvs. v-ați căsătorit și v-ați schimbat numele, nu mai sunteți sora fratelui dvs.? Mă îngroziți!”. Imediat, mi-am depus demisia spunându-i că fata va rămâne în casa mea, alături de fratele ei și de mine, iar în zilele următoare am depus dosar la tribunal pentru adopția fetei pentru care fusesem asistent maternal.

Se știe că la această instituție nu se fac angajări de asistenți maternali din cauză că posturile sunt blocate. Cu toate acestea, în data de 18 iunie, a fost angajată o asistentă maternală în locul meu, care mi-am depus demisia în data de 20 iunie. Așa-i la noi!

Menționez că în hotărârea judecătorească prin care îmi era încredințată fetița Ciobanu Mariana-Corina, se spune, printre altele: „Dispune delegarea drepturilor și obligațiilor părintești cu privire la persoana copilului către asistent maternal, iar cele privitoare la bunurile copilului către Președintele Consiliului Județean Olt”. Înțeleg că, în fișa postului președintelui Consiliului Județean Olt intră și această îndatorire. Atât de pătruns (!?) este președintele Consiliului Județean Olt de acești nefericiți care nu au cerut să vină pe lume, încât casa construita de tatăl ei în anul 1986, din cărămidă, acoperită cu țiglă era o ruină acum trei ani când am putut pătrunde în ea. Acoperișul fusese luat de rudele fetei și folosit de acestea, în casă nu mai era nici un obiect, tavanele erau căzute din cauza ploilor care au căzut de-a lungul anilor peste ele. Atât fata, cât și vecinii ei, își aminteau că tatăl fetei avea aparat de sudură, o pompă de scos apa din fântână, zdrobitor și teasc pentru struguri, unelte de tot felul. Când am luat copila în plasament, rudele acesteia nu ne-au permis să ne apropiem de casa pe care fata o moștenea de la tatăl ei. Când fata a împlinit 18 ani, i-am făcut succesiunea, suportând din banii mei cheltuielile pentru aceasta, pentru cartea funciară, pentru transport la Corabia și la Vădastra, de nenumărate ori și, mai apoi, pentru acțiunea în justiție și pentru avocat, deoarece fetei nu i s-a dat concursul de către președintele Consiliului Județean Olt nici măcar după succesiune pentru a intra în posesia casei.

După această experiență, trag o concluzie: pentru cei plătiți de stat să protejeze acești copii, aceștia sunt niște dosare care îi ajută pe mulți să-și câștige o pâine ușor, fără prea multă bătaie de cap.

V-am scris toate acestea pentru că știu că vor mai fi copii asistați de Direcția pentru Protecția Copilului de ale căror bunuri mobile și imobile se ocupă (?!) președintele Consiliului Județean, vor mai fi copii care, prin grija (!?)  directoarei vor fi despărțiți fără pic de suflet, de frații lor. Oare această persoană o fi mamă? Observați că nu i-am adresat apelativul „doamnă”. Pot s-o numesc „Rădița de la Protecția Copilului”.

Cu deosebita stimă,
Ana-Eugenia Manea