Poezia e copilul timpului său și, cel mai adesea, mamă a sentimentelor noastre – afirmație a lui Wassily Kandinsky, unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului al XX-lea, care ne reține atenția în mod deosebit și care poate fi aplicată și asumată volumului de poeme Cu o săptămână înainte de … niciodată, apărut la Editura Arena Artelor, în anul de grație 2017, autor ziaristul Dumitru Sârghie – Mitif.
Explorăm cu nesaț un volum de poezie care încearcă să refacă, pornind chiar de la „repede trecătoarea clipă”, o imagine a lumii: mișcată, caleidoscopică, descentrată, dar având, totuși, un sistem de referință: omul concret, îndrăgostit, într-un anume moment. Avem sentimentul că acesta parcurge împreună cu cititorul un teritoriu al emoțiilor răscolite. Și astfel, poezia sa devine modalitatea de a exprima un prea-plin existențial, ori de a semnala o cunoaștere ce nu se lasă transpusă decât dincolo de cuvinte.
În poemele sale, ordonate în cicluri graduale purtând titluri metaforice precum: Poarta Sărutului, Iubiri în amurg, La vie en rose, Femei office și femei Matrioșka, Doi opuși inseparabili, Viscol de arome, Sâni de patrimoniu și Iubiri restante…, poetul prezintă ceva pentru care nu a sosit încă timpul; dacă ne gândim la titlu – amintește despre o lume care nu există (înainte de niciodată) încă. Viziunea sa este oarecum „utopică”. Și totuși, poezia lui Dumitru Sârghie nu trece dincolo de lumea prezentă, într-o lume idealizată, ci exprimă bucuria și tensiunea prin care trec limbajul și poezia în prezența unor noi exigențe ale prezentului, care revăd sentimentele, bucățile de viață adevărată, descoperind iluzii, amăgiri, vise, extaze, mistificări.
Poezia „noului trubadur” – după cum îl numește poetul Paul Aretzu în Precuvântarea cărții – implică o doză de ”travaliu” de deschidere spre o dimensiune vitală a împlinirii, iar Disponibilitățile scriitorului sunt nesecate, acesta vădind apetență inepuizabilă pentru pasiune, tandrețe, (auto)ironie, bertbantlâc, luciditate, muzicalitate, sprinteneală, seducție, vitalitate, ingeniozitate, baladism, galanterie, expresivitate, savoare, pitoresc, nestatornicie, fidelitate, vervă, simplitate, risipă, bucurie… Șirul ar putea continua îndelung, demonstrând vastitatea stărilor iubirilor sale.(pag.4)
Natura jurnalistică a gândirii și a simțirii lui Dumitru Sârghie, dar și mâna lui de artist se vădesc încă o dată în volumul Cu o săptămână înainte de…niciodată, știind să surprindă o muzică, un ritm. Cu multă intuiție poetică, a știut să opteze pentru un lexic și o sintaxă care aparțin limbii române de azi. Cu mult rafinament, realizează necesarul unui mic efect de desuetudine, de situare în actualitate, prin discrete note ușor arhaizante (de genul „aplecuș”, „caznă”, „încătrău”) cuvinte intrate în circulație pe cale livrescă, mai ales. Expresiile-clișeu, livrești din vorbirea curentă, cuvintele care și-au căpătat conotații clișeiforme prin suprasolicitarea lor în contexte literare și recăderea lor în domeniul comun al vorbirii – cuvântul ”iubire” de pildă – sunt supuse unei analize tot mai fine și/sau mai pitorești, sub lupa tot mai „măritoare” a dialogului cu cititorul. Poemele sale comunică stări poetice fulgurante, de unde intuim o anume simplitate, o transparență a mijloacelor.
Poezia ludică a ziaristului Sârghie oferă și numeroase referințe culturale (Infernul lui Dante, Oedip, Boccacio, Mozart, Baudelaire, Wagner, Chateaubriand, Sfântul Augustin, Bach, Augustin Buzura ș.a.). Iar culturalizarea lumii – prin poezie – nu constă în exprimarea de sine, ci în efortul individual de a explora, de a experimenta, a proiecta și a construi lumi noi. Poetul caută modelul în sine. Exteriorul este un mod de proiectare. Cel care oferă mesajele (prin care își influențează cititorii) rămâne tot timpul el însuși. Și își prelungește astfel statutul de rece și lucid explorator, de experimentator, de creator.
„Beția de cuvinte” (zilnic înghițită și asumată de ziarist) stârnește prin acest volum de poezie pofta de tihnă, bucuria de a putea medita în sfârșit asupra vieții, asupra iubirii tumultoase și a putea scrie despre ele asumând răgazul în timpul unei conversații care înaintează ca mersul omenesc, oprindu-se în cele din urmă în fața celuilalt. Este caracteristică, de fapt, structurii sufletești a poetului această continuă oscilație între existența dionisiacă și existența germinativă, ambele fiind extatice și regăsindu-se la nivelul întregului volum, concentrate în metafore cromatice, în epitetul „verde”, care intră în alcătuirea unor imagini artistice de mare forță: „Masa Verde a Netăcerii”, „lacrimă verde”, „prea verzii-ți ochi”, „fior verde”, ”și cât verde să-ți fur, iubito, din culoarea ochilor?”, „patima mea verde”, „cu aurore verzi în rânduri”, „verdele-ți din ochi mă ia ostatic” ș.a. De la un poem la altul, verdele nu mai reprezintă un atribut cromatic, ci devine substanță vie a trăirilor interioare și exterioare.
Poemele verzui – subtitlul-metaforă al volumului – ne induc ideea că poetul percepe puterea umanului ca parte a alchimiei universale permanente ce face iluzorie corupția timpului (înainte de… niciodată).
Alina-Elena MARIN
N.B. Poezia „incandescentă” a ziaristului Dumitru Sârghie a fost lansată și la Caracal, pe 28 iulie 2017, la Teatrul Național ”Ștefan Iordache” în cadrul unui eveniment de excepție, care a cuprins și alte manifestări culturale: Expoziția de pictură „Simfonii” – artist plastic Viorel Voina, Rm.Vâlcea; lansarea cărții „Simfonii de vers cu insomnii” – autor Nicu Cismaru, Rm. Vâlcea; spectacol de teatru „Quo vadis”, după Iona, de Marin Sorescu, al Trupei de teatru C. C. Popian a Arhiepiscopiei Râmnicului.
