Chiar dacă voi fi acuzat de lipsă de modestie, voi începe cu mine. La prima întâlnire ca elev al Liceului Radu Greceanu din Slatina (pe atunci Liceul de băieți Slatina) cu profesorul Alecu Popescu zis Mustață (profesor de geografie), acesta a strigat catalogul, conform obiceiului, pentru a face cunoștință cu fiecare dintre noi, întrebându-ne printre altele de unde venim, de la ce școală elementară provenim. Când mi-a rostit numele și a aflat de unde sunt, a ridicat sprâncenele uitându-se atent la mine și a trecut mai departe. La sfârșitul orei, când a ieșit pe ușă mi s-a adresat: „Flăcăule Tinu, vino după mine!”. Auzisem despre domnia sa fel de fel de legende care circulau prin liceu, din generație în generație, că e un profesor ciudat, foarte exigent etc.
Sincer să fiu, când am auzit că mă cheamă, eu, fiul de țăran de la Coteana am fost oarecum uimit, gândindu-mă ce-o vrea de la mine. Când nu era nimeni în jurul nostru s-a oprit și mi-a zis: „Flăcăule, tu știi că din Coteana este geograful Ion Conea?” Deși nu auzisem de acest nume, intimidat am dat afirmativ din cap (glasul îmi pierise în fața renumitului profesor Mustață).
În prima sâmbătă când am ajuns acasă i-am povestit tatălui meu despre întâlnirea cu profesorul meu de geografie și l-am întrebat cine este Ion Conea. „Dom’ Văncică al lui Spârnel”, îmi spuse tata, continuând: pe el îl cheamă Ion Conea. Nu știa tata că e geograf, dar știa că e profesor mare la București și că a fost profesorul Regelui Mihai. Tot tata mi-a spus că a fost dat afară „pentru politică”. Tatăl meu, deși era cu un an mai tânăr decât marele geograf, copilărise cu acesta, până a pleca la școală. Îl știa bine, ca un copil cuminte, care nu intra în altercații cu alții. Știa că fusese un școlar bun și că a plecat la oraș să învețe, să se facă învățător. În sat sau, mai precis, pe strada noastră, pe Cioflig, era cunoscut cu numele de Văncică, nume bulgăresc pe care îl purtau mulți care se chemau Ion. Făcea parte dintr-o familie de origine bulgară. Mama sa de asemenea avea nume bulgăresc, Stoiana. După discuțiile cu tatăl meu, mi-l amintesc și eu pe dom’ Văncică. L-am văzut de vreo 2-3 ori trecând pe uliță- un domnișor în costum orășenesc, o șapcă pe cap, ținând în mâna stângă o servietă, iar în dreapta un baston pe care îl învârtea din mers din când în când. Avea un mers extrem de vioi, depășea tot ce mergea în aceeași direcție cu el.
Era foarte atent la femeile de pe marginea șanțului, în dreptul cărora se oprea zicându-le: „Bună ziua la dvs.!” Mersul vioi îl moștenise de la tatăl său pe care îl porecleau „Spârnel”, tocmai acestui fapt că era foarte dinamic sau cum zic țăranii noștri „un om repezit”. Așa mi-l amintesc eu, de când eram copil, deși așa cum arătam mai sus nu l-am văzut decât de două-trei ori. Ultima dată când l-am văzut a fost în vara anului 1970 la un eveniment din familia unui nepot de-al său la care a fost prezent și a impresionat prin ținuta și atitudinea sa. A fost însoțit de distinsa sa soție Ana Conea. Deși nu era prea în vârstă, atunci avea 68 de ani, vremurile pe care le trăise lăsaseră urme mai adânci.
De altfel, în anul 1974, se stinge din viață.
Florea Staicu, 78 de ani
În anul 2002, s-a organizat în școală un Simpozion ca semn de omagiere pentru marele geograf, de la a cărei naștere se împlineau 100 de ani.
Au luat parte oficialități locale și județene și bineînțeles reprezentanți ai presei.
La sfârșitul acestui simpozion, cineva și-a exprimat dorința de a merge pe la locul nașterii savantului, nemaiputând fi vorba de casa părintească pentru că în locul acesteia sora cea mică a lui Ion Conea împreună cu soțul ei, construiseră alta. Am fost unul dintre însoțitorii celor care vruseseră neapărat să mergem acolo. Au vrut să stea de vorbă și cu cineva care îl cunoscuse pe geograf. L-am întâlnit pe Florea Staicu, poreclit Gamelă. Iată ce ne-a relatat acesta: „Când eram copil Dom’ Văncică, parcă, venea mai des pe acasă. Îmi amintesc că vara își lua un așternut din casă și mergea tocmai în fundul grădinii, unde avea niște sălcii și pe unde curgea un firicel de apă. Se așeza pe burtă pe acel așternut și scotea din geantă un braț de cărți și caiete pe care le înșira în fața lui. Citea și, din când în când, scria ceva pe un maculator. Nici nu ne observa pe mine și pe sora mea Petra că îl urmăream. Ore întregi stătea acolo și nu pleca, până nu venea cineva să-l cheme, probabil, la masă. Mai târziu venea mai rar. Se oprea în drum la fiecare grup de bărbați sau femei cu care schimba câteva vorbe. În ultimul timp, venea cu mașina. O conducea soția sa, care era ceva mai tânără. Se vorbea la noi în casă (eram vecini) că a fost profesorul Regelui Mihai și ai lui erau tare mândri de acest lucru.
Marin Stoian, 75 de ani
Când a fost întrebat dacă îl știe pe Ion Conea, a făcut ochii mari, dar când a înțeles despre cine e vorba a început să râdă în hohote. „Pe dom’ Văncică, puțin, pe când eram copil.” A fost întrebat de ce râde și iată ce a răspuns: „Eram copil și mergeam împreună cu alți copii să păzim via. Întotdeauna, în luna august, când începeau strugurii să se coacă mergeam la vie să păzim fie de ciori și grauri, fie chiar de unii care se mai furișau prin viile oamenilor, ca să culeagă strugurii care erau mai timpurii. Într-una din zile, împreună cu alți copii, când ne întorceam acasă, auzim în urma noastră un zgomot suspect și, uitându-ne în spate, vedem o „magaoaie” care ne urma lăsând în urmă un nor de praf așa de des că ne-am și speriat. Am luat-o la fugă , dar magaoaia se apropia cu pași repezi de noi, că ne-a și depășit. Deodată, se oprește în fața noastră, și-a descoperit fața și capul peste care avea o pătură, un țol, ceva, nu știu că nu mai țin minte. A început să râdă spre noi și ne-a întrebat: „Ce, bă, v-ați speriat?” Nu am fost în stare să-i răspundem și am început să ne facem curaj, râzând și noi. Era Dom’ Văncică a lui Spârnel, un domn tânăr, chipeș, care ne-a vorbit foarte frumos, mai mai să-și ceară iertare pentru sperietură. Atât îmi amintesc.”
Tinu Valerica – absolventă a Universității din București, Secția pedagogică, Facultatea de Istorie-Geografie
„Eram la seminar la geomorfologie, curs pe care ni-l preda prof. Petre Coteț. Îmi plăcea să fiu activă la seminarii ceea ce îmi folosea și la examene. Nu știu de ce, probabil i-a plăcut cum răspund, că m-a întrebat de unde sunt. Auzind de Coteana a întrerupt puțin discuțiile și a zis: „din satul domnului profesor Ion Conea. Mare om, mare! Să vă povestesc o întâmplare cu profesorul Conea. Într-o vară fusesem invitat împreună cu alți colegi ai mei la Coteana, pentru a ne prezenta Terasa Oltului. Ne-a dat punct de întâlnire undeva la ieșirea din Valea Viilor, punct pe care ni-l fixase pe hartă și să-l așteptăm. Noi, tineri fiind, am fost puțin mai matinali și-l așteptam undeva, unde se termină drumul șerpuit dintre cele două coaste și avea o vedere largă spre râul Olt. Am așteptat, după părerea noastră, cam multicel, dar așteptarea ne-a făcut o mare surpriză. Printre șirul de care cu boi, care duceau oamenii la muncă, observăm într-unul din care pe profesorul nostru stând în picioare, ținând în mâna dreaptă un fir de praz cu care, chipurile, mâna boii, iar în stânga o bucată de pâine sau mămăligă. Prazul îl ținea pe post de bici, dar mușca din el, din când în când. Mare a fost amuzamentul, iar, la întoarcerea la facultate, toți colegii noștri au aflat despre lecția de geografie pe care ne-o predase profesorul Ion Conea.”
Cu acestea încheiem mărturiile unor oameni care l-au cunoscut într-un fel sau altul pe ilustrul geograf profesorul docent Ion Conea.
Prof. Dumitru TINU
