Print this Post


    „PĂCĂTOASA” SAU ȘUIERUL MESIANIC AL ULTIMULUI MARE GÂNDIRIST ROMÂN!

    (Fragment din lucrarea de doctorat intitulată „Pan Vizirescu – destin tragic salvat prin creație”)
    Slatina, 30.03.2021

    O realitate incontestabilă: polivalența creației lui Pan. M. Vizirescu… Între toate, un lucru nou, un lucru de apreciat, un ROMAN inedit: PĂCĂTOASA!

    La prima vedere, această carte este cea mai valoroasă și inedită scriere din vasta panoramă a lucrărilor de sertar care ne-au rămas de la ultimul nostru gândirist. O operă salvată într-un context care el însuși s-ar putea constitui într-un subiect de adevărat roman polițist, avându-se în vedere aventura manuscriselor îngropate de autor de ochii Securității comuniste. Nu e greu de descifrat, între atâtea amănunte biografice pe care le deținem, vectorul efector care a declanșat nevoia omului de litere Pan. M. Vizirescu să purceadă la această scriere. Și asta, deoarece „… scriitorul scrie pentru că nu poate face altfel. Vocație, pedeapsă sau numai bănuiala chemării, scrisul are uneori darul de a împrumuta un sens existenței, de a feri viața de fundătura întâmplătorului.”1

    Întâmplarea grea de care trebuia să-l ferească scrisul pe Vizirescu este, desigur, condamnarea sa din cunoscutul proces al ziariștilor din 1945. Recursul lui la ascunderea totală față de autorități echivala, în cazul în care ar fi fost prins, cu o condamnare executorie la moarte. Dacă, așa cum nota undeva Giovanni Papini2, marele cristolog italian „… moartea este un repaus /… / gândul morții reprezintă înlăturarea oricărui repaus…”, cu siguranță starea de neliniște extremă, pe care o trăia Pan. M. Vizirescu, ca fugar „intersectat” cu multiple și variate riscuri, își va pune amprenta apăsător asupra gândirii sale, din timpul îndelungatului său „exil” interior, voluntar și plenar. Plumbul fricii, mai ales ca o coordonată de o duritate ideologică extremă, din deceniul dinaintea și imediat după moartea lui Stalin, îi demonstra captivului din preajma Podului Olt, că, în cele din urmă, „în fața morții, vorbele mari sunt de prisos”3. Cu alte cuvinte, pentru Pan. M. Vizirescu, în aceste circumstanțe, scrisul își pierde din valențele sale terapeutice. Gândurile sale, fertilizante până atunci, pe orizontala telurică / profană a existenței sale, se vor dovedi lipsite de substanță. Ce-i rămâne de făcut lui Pan. M. Vizirescu? Apelul la sacru. (Re)lectura textelor biblice începe să-l apropie de acel status existențial care să-i permită să privească senin înainte, aruncând peste bord toate duritățile existenței cotidiene. Beatitudinea izolării va fi zdruncinată însă de un eveniment copleșitor: moartea propriei mame, cu imposibilitatea participării la ritualul ortodox obișnuit. Acum, sub impresia trăirii osmotice cu textele biblice, se întâmplă un alt cutremur în conștiința încă tânărului scriitor: „Pot spune că eu l-am văzut pe Iisus”. Sub acest îndemn începe să scrie ceea ce se va finaliza în această tulburător de sinceră interpretare a textelor sfinte, care este romanul PĂCĂTOASA. Un roman în adevăratul sens al cuvântului. O epică sacadată, cursivă, curată, adesea cu nuanțe cvasi-explozive, exploatând, în plan stilistic, până în cele mai mici amănunte, firul epic al cărții, construit cu minuțiozitate de scriitorul prigonit. Mixat cu numeroase inserturi poetice de extracție biblică, PĂCĂTOASA se constituie ca un insolit construct epic postbelic, depășind, nu doar pe alocuri, romane similare apărute în interbelic. Pan. M. Vizirescu „digeră” involuntar tot materialul congenerilor săi, pe tema aleasă pentru romanul scris în captivitatea sa „de taină”. Structurată în două părți, aproximativ egale ca întindere epică, romanul PĂCĂTOASA întrunește sub raport hermeneutic toate elementele caracteristice romanului: are o arhitectură complexă, izvorâtă dintr-un polimorfism structural, bazat pe o țesătură de teme și motive biblice variate, unele dintre ele exploatate într-o manieră inedită. Firesc, se poate pune întrebarea: ce fel de roman este PĂCĂTOASA? Dacă ar fi să folosim clasificarea lui Pompiliu Constantinescu, cel mai bun interpret de roman în perioada interbelică, am putea spune că lucrarea de față este un mix de valențe / atribute creatoare în specia romanului. Este, deopotrivă un roman antropologic, constituindu-se într-o frescă vie, reală și polimorfă a lumii iudaice, din timpul venirii lui Iisus. Poate fi considerat, pe de altă parte, un roman mitic-baladesc și etnografic, exploatând, în manieră proprie, texte apocrife și motive orale, transmise din generație în generație, asupra aceluiași eveniment crucial pentru istoria omenirii creștine. Este, dacă vrem să extindem maniera interpretării, și un roman cvasi-polițist, dacă ne gândim la modul aproape detectivistic în care Pan. M. Vizirescu dezvoltă pregătirea, execuția și urmările celui mai împovărător moment al creștinismului: crucificarea lui Iisus! La rândul lor, cele două mari părți ale romanului sunt și ele subdivizate în fragmente, mai mult sau mai puțin întinse, în funcție de locul evenimentului respectiv, în marele fir epic al romanului, în tablouri / scene / scenete, fiecare cu denumirea sa. Aici excelează Pan. M. Vizirescu, un titrer care ne introduce într-o atmosferă absolut captivantă pentru atenția cititorului, în sensul că, în titlu, se regăsește rezumatul scurtissim al poveștii respective, totul subordonat înțelegerii de către cititor a mesajului din text. Narațiunea se face la persoana a treia. Naratorul dă impresia că este omniprezent și omniscient, reconstituind, în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și a observației, lumea de început de creștinism, supusă atâtor încercări de-a lungul timpului. Secvențele din roman sunt legate prin înlănțuire și alternanță, pasajele narative fiind mixate cu cele descriptive. Timpul și cadrul de desfășurare ale acțiunii sunt și ele bine definite. Pe această tramă auctorială bine fixată evoluează o mulțime de personaje, mai mult sau mai puțin conturate, pozitive sau negative, toate menite să ne ofere, prin evoluția lor, o imagine cât mai corectă a evenimentului principal surprins de carte – crucificarea lui Iisus! În subsidiar, cea mai atentă observație auctorială se oprește asupra Iuditei, o prostituată care, la un moment dat, sub impresia iertării pe care i-o acordă marele osândit, care-și târa cu greutate propria cruce, suferă o formidabilă transformare în planul conștiinței, devenind treptat o femeie virtuoasă, care-și așteaptă cu grijă soțul, plecat pentru comerț în altă parte.

    Autorul spune și scrie, într-o firidă a romanului:

    «„V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-ați cântat de jale și nu v-ați tânguit”… Cine-o fi cântărețul și cine-o să joace?… De ce atâta joc și atâta tânguire, fără praznic și fără Ierusalim? Toți erau bătrâni și neputincioși; nu le ardea de fluier și dănțuire ostenitoare… Ce-o fi vrut să spună Fiul teslarului cu cuvântul lui de nepriceput?

    Și oamenii urcau pe toate ulițele Ierusalimului, la marele praznic, răvășiți de șuierul mesianic, care împânzea pretutindeni, ca vântul, ca ploaia, ca soarele…»

    Narațiune a spunerii, PĂCĂTOASA, cu cele două părți ale sale, FIICA LUI IISUS și PIATRA LUI IISUS se constituie într-o proză valoroasă care, dacă la vremea sa ar fi beneficiat de o traducere într-o limbă de circulație internațională, ar fi realizat ceea ce Vintilă Horia definea ca misiune pentru scriitorul român, aceea de „a injecta azurul cerului românesc în cultura europeană” și nu numai…

    Note:

    1. Virgil Ardeleanu, „Jurnal”, Ed. Cartea Românească, 1989, pg. 7
    2. Giovanni Papini, „Introducere la Viața lui Iisus”, Ed. Agro-Temporis, 1991, Chișinău
    3. Octavian Paler, „Mitologii subiective”, Ed. Mihai Eminescu, București, 1975

    Dumitru SÂRGHIE

    Permanent link to this article: https://linia1.ro/pacatoasa-sau-suierul-mesianic-al-ultimului-mare-gandirist-roman/

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *