Loviți în moalele capului de tăierile de salarii și de celelalte măsuri de austeritate, mulți români au vrut un PDL mort, scos pe targă din arena luptei politice și aruncat în vreo groapă părăsită, să-l mănânce câinii uitării definitive, să nu mai vorbească nimeni de el, nici măcar la pomenirea morților. Cu sufletele arse de furie neputincioasă, românii au lovit și ei din plin atunci când s-au văzut în mâini cu buzduganul ștampilei de vot. Intrat în comă după rezultatul dezastruos al alegerilor locale de anul trecut, PDL nu și-a mai revenit, funcțiile sale vitale trebuind să fie întreținute cu ajutorul aparatelor. Era consecința firească a unei guvernări marcate de tranșeele crizei, peste care, tot încercând să treacă, a căzut până la urmă, mai întâi în alegerile locale. O cădere urâtă, posibil cu fracturarea coloanei vertebrale, de pe urma căreia, în toată vara și toamna anului trecut, an electoral, PDL mai mult s-a târât pe marginea marilor drumuri ale politicii, cu ochii înfipți în orizontul pe care trona impunător zeul său tutelar, Traian Băsescu. Iar înfrângerea și mai dezastruoasă în alegerile generale din decembrie trecut a reconfirmat un diagnostic de care prea puțini se mai îndoiau: un partid în pericol de paralizie totală și ireversibilă, necesitând o intervenție urgentă și radicală.
Organizarea, în 23 martie 2013, a Convenției Naționale Extraordinare a PDL, având ca punct principal pe ordinea de zi alegerea unei noi conduceri a partidului, ar fi trebuit să aibă semnificația unei astfel de intervenții. A fost ocazia perfectă în care PDL ar fi putut să-și asume greșelile guvernării, vorbind răspicat despre măsurile de austeritate ca despre niște greșeli care pe mulți români i-a dus în pragul disperării. În loc să-și ceară scuze pentru faptul că, văzându-se în ring, și-a confundat propriul popor cu adversarul pe care trebuia să-l învingă, fiind cât pe ce să-l pună la podea cu loviturile de dreapta pentru care se antrenase special, dimpotrivă, PDL a continuat să-și aprecieze guvernarea ca pe una bună, considerând că a procedat bine tăind salariile și pensiile, greșind doar în ceea ce privește actul de comunicare.
De fapt, când a avut Puterea, PDL a uitat de stânga, lăsând-o tot timpul să-i atârne pe lângă corp, complet inactivă, în loc s-o folosească măcar pentru a mai ameliora cât de cât efectele devastatoare ale dreptei. Și a căzut până la urmă, pentru că s-a bazat prea mult pe dreapta, folosind-o în exces, în schimb păstrând pentru sine și clientela sa toate avantajele guvernării. Problema este însă că nici măcar acum, cu hainele încă pline de colbul înfrângerii electorale, o mare parte din PDL nu-și dă seama unde a greșit și continuă să interpreteze reducționist ideologia de dreapta, practic identificând-o cu măsurile de austeritate.
Totuși, din fericire pentru normalitatea unei vieți politice la care visăm cu toții, recenta Convenție Națională Extraordinală ne-a arătat un PDL dispus să se scoată din priza care a fost până acum Traian Băsescu și să înceapă să respire independent. Chiar dacă asta va însemna amputarea unei părți însemnate din corpul său, PDL se arată dispus să plătească acest preț și să înceapă o viață nouă.
Faptul că în fruntea partidului a fost ales un om echilibrat ca Vasile Blaga, pentru care dialogul politic nu numai cu PNL, dar și cu PSD, redevine posibil, demonstrează un început de revenire la percepția clară și corectă a realității înconjurătoare. Abia acum, când cel puțin o parte din PDL poate constata, cu o surpriză nedisimulată, că există viață și fără Traian Băsescu, se poate vorbi de o adevărată trezire din comă. Convenția Națională Extraordinară din 23 martie i-a luat pulsul și a arătat un PDL viu, iar zvonurile despre o posibilă fracturare iremediabilă a coloanei sale vertebrale s-au dovedit false. Alegându-l pe Vasile Blaga, PDL a ales împotriva lui Băsescu, arătând că se simte capabil să înceapă să meargă pe propriile-i picioare.
Cât despre viitor, dacă vrea să conteze iar pe tabla de șah a politicii, PDL va trebui să inițieze o adevărată mișcare misionară de recâștigare a electoratului, cu oameni devotați cauzei, care să reziste în deșertul populismului, sub soarele nemilos al promisiunilor demagogice, în care stânga se simte ca acasă. În acest deșert al stângii, în care lenea și așteptarea pomenilor de la stat au devenit reflexe pavloviene, în acest deșert în care vânturile intereselor clientelare plimbă ca pe niște valuri dunele sărăciei, PDL, odată trezit din comă și privind cu alți ochi spre PNL, poate reprezenta, dacă nu prima, măcar a doua locomotivă în stare să tragă după ea, pe șinele normalității, pe toți cei călăuziți de principiul simplu, enunțat cândva de Beethoven (un om de dreapta): „Omule, ajută-te singur!”.
Constantin Smedescu
