AcasăOpiniiPentru o monarhie constituțională

Pentru o monarhie constituțională

Considerate separat, ordinea și haosul reprezintă în egală măsură două calamități. Un univers în care nu ar fi decât ordine ar fi un univers în care nu ar exista nici înnoire, nici creație.La fel, în universul în care haosul ar fi atotprezent nu s-ar ajunge niciodată la o structură de organizare, universul acesta ar fi inapt de dezvoltare și inovare.

Picture 005Societatea în care nu există decât ordine este sinonimă cu statul polițienesc. Cei mai mulți dintre noi am trăit într-o astfel de ordine și am tânjit după „haosul” din societatea capitalistă. Când, în sfârșit, am reușit să spargem zidurile închisorii, ne-am grăbit să fim cât mai liberi, crezând că libertatea este ceva ca un fruct pe care nu trebuie decât să-l culegi ca să-l și ai. Și am tot cules, care de care mai pe apucate și după cât ne-a fost alonja, ca să observăm, la un moment dat, că din libertatea noastră mult visată nu a mai rămas nimic. Haosul a venit peste noi cu insolența musafirului nepoftit care, după ce i se deschide ușa, caută să se instaleze durabil și să devină stăpânul casei.

Am văzut și am trăit-o cu toții: capitalismul nu a devenit și nu va deveni vreodată calul domestic care să se oprească sau să pornească din loc la porunca stăpânului. El este prin natura sa calul sălbatic care, dacă nu este strunit de legi clare și egale pentru toți, este gata la tot pasul să răstoarne căruța. Și pentru că noua clasă politică românească de după 1989 nu a fost în stare să meșterească noul frâu al legilor, ambiționându-se să-l cârpească pe cel vechi, ne-am trezit repede în șanț, la marginea drumului dezvoltării. Și pentru că marea finanță mondială a crezut că poate merge la nesfârșit cu o căruță trasă de niște cai care să vadă numai înainte, adică profitul și numai profitul, și nimic în lateral, spre marile probleme sociale, iată că, în același șanț al crizei, au alunecat și alte căruțe, una după alta, într-un carambol care, la un moment dat, amenința să blocheze tot drumul.

Dacă tot vorbim, de 23 de ani încoace, de originalitatea democrației românești, de ce n-am vorbi și de o rezolvare originală a crizei economice? Premisa politică fiind dată, adică alianța numită USL, mai rămâne concluzia,   pe care urmează să o vedem materializându-se într-un drum de ordine prin haosul crizei, care să ne scoată de sub incidența acestor vremuri de căciulă și să trecem mai repede la o ținută mai lejeră, de vară, specifică vremurilor însorite. Căci ce poate fi mai original în materie de politică dâmbovițeană decât această alianță dintre PSD și PNL, adică stânga și dreapta contopite într-o singură mână, cealaltă mână aparținând de drept Opoziției? Care Opoziție însă, fracturându-și mâna după un mandat întreg de lovituri bine aplicate în plexul, ficatul și bărbia românilor, acum stă cu ea în ghips, în așteptarea unei vindecări miraculoase. Așa că scoaterea țării din criză rămâne o sarcină aproape exclusivă în seama celor două partide cu ideologii diametral opuse.

Calea ideală? Într-un articol din 31 august 1878, poetul nostru național, Mihai Eminescu, susținea: „Un remediu radical ar fi numai o mână de fier, dreaptă și constituită de țelurile ei bine hotărâte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român moștenit de la zeci de generații, care au luptat și suferit pentru existența lui, formează moștenirea altor zeci de  generații viitoare, și că nu e jucărie și proprietate exclusivă a generației actuale”. Cu alte cuvinte, într-un moment în care țara trecea prin alte Scile și Caribde ale istoriei sale zbuciumate, Eminescu a supralicitat „domnia concretă a legii”, subliniind necesitatea unei coeziuni a forțelor interne, capabile să asigure formarea punctului de vedere și a interesului național. Răspunzând lui Garabet Ibrăileanu care, într-o conferință din 1876, îl interpreta în sensul unei adeziuni pentru o monarhie absolută, Eminescu scria: „N-am cercat a dovedi nicăieri că despotismul este fericirea și progresul popoarelor. Tot ce am arătat e că puterea statului, domnia concretă a legii trebuie să fie mai tare decât tendințele claselor sociale și să le frâneze”. Și dacă, în vremurile acelea, „disoluțiunea completă a statului” a fost evitată prin proclamarea României ca regat în 1881, de ce nu s-ar avea în vedere și acum o soluție asemănătoare? Într-un moment în care se pune problema schimbării Constituției, de ce să nu vorbim de o schimbare radicală și nu doar de o simplă revizuire? De ce n-am putea avea în vedere chiar și o Constituție prin care să se revină la Monarhie? Cu alte cuvinte, extrapolând, reîntronarea legalității, a domniei legii, construirea unui drum de ordine în haos, ca o magistrală pe care să rulăm în liniște și siguranță printre  masivele abrupte ale Europei dezvoltate, nu poate să nu reprezinte un obiectiv prioritar al acestei Puteri, care însă nu trebuie să excludă din start alternativa monarhiei constituționale. Dacă vrea ca, până la urmă, să iasă învingătoare din defileul acestei crize, printre stâncile care nu vor înceta să cadă de pe versanți, și apoi, cu talent și tenacitate, să navigheze în marea deschisă a dezvoltării, monarhia constituțională poate reprezenta busola care a lipsit până acum tuturor guvernanților postdecembriști.

Constantin Smedescu


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments