AcasăUn portret pe săptămânăPicurarul care anunță ploaia

Picurarul care anunță ploaia

E început de primăvară, pe Valea Lotrului… Ritmul vieții se accelerează. E forfotă prin gospodării.

Cocoțat în vârful prunului din fața pridvorului, nea Mitu pare că sprijină cerul, pe umerii săi. Ca de fiecare dată, în ultimii cinci-șase ani, el ne primenește mica livadă din… curte. Așa că are privilegiul de a mă privi de sus, la propriu și la figurat. „– Ce ziceți, doamnă, când oți fi de vârsta mea, vă mai cățărați pân’ aici?” Zâmbesc, cu îngăduință:  „–Doamne, nea Mitule, păi, eu nu îndrăznesc nici acum, darămite când voi avea 80 de ani, ca mata!” Și, în timp ce el zâmbește, mulțumit de răspuns, eu îmi continui gândul: „– Parcă eu n-aș vrea să admir frumusețea apei Lotrului și a poienii de pe malul ei, de la înălțime? Să fiu mai aproape, cu privirea, de vizuina vulpilor și de cuibul vulturilor? Să aud, mai limpede, cântecul păsărelelor de tot felul?”

Chiar către sfârșitul gândului, de undeva dinspre arinii care străjuiesc malul râului, răzbate un cântec aparte, pe care nu-mi aduc aminte să-l mai fi auzit… Întrebarea mea începe să urce către cer, printre crengile timid înmugurite: „– Ce pasăre  e asta, de se-aude acum, nea Mitule?” Răspunsul vine repede, de… la vale e mai ușor: „– E picurar sau picurariță. Auziți cum zice… «pic, pic, pic!»” „ – Aha… Păi, și ce înseamnă?”, continui eu, încercând să dezleg taina. „– Păi, că o să plouă!”

„– Extraordinar!”, mă minunez eu. „Chiar așa au spus și la prognoza meteo”.

Nea Mitu, ușor iritat de „confirmarea” mea, zice ferm și apăsat: „– A spus, n-a spus… mult, puțin…, va ploua… Astea nu dau greș niciodată!” Și eu cred că nea Mitu ar fi vrut să mai adauge… „spre deosebire de buletinul meteo al dumneavoastră”. Dar, n-a mai zis…

Preocupat mai mult să nu strice un  cuib „construit” cu migală de nu știu care pasăre, la încheietura a două crengi mai solide, decât să nu cadă, nea Mitu începe să coboare. Eu îl urmăresc, cu inima strânsă, ca nu cumva să-și piardă echilibrul și să cadă…

Nea Mitu e om de-al locului, trăit între adâncimea Văii Lotrului și crestele munților. Poate de aici a învățat să-și țină echilibrul, în tot ceea ce face…

Când, în sfârșit, ajunge cu picioarele pe pământ, el continuă să-mi spună ceea ce începuse de acolo, din vârful apropiat cerului: „– De-aia mă grăbesc, ca să nu vă las încurcați!”. Nici nu mă gândisem că o va face. Niciodată nu  s-a întâmplat, fie că a fost vorba de făcutul sobei, al cuptorului, al grătarului din curte sau al vetrei pentru țăstul de copt pâine… Tot ceea ce el ne-a lucrat, a făcut temeinic și la timp. Niciodată n-a dat greș, întocmai ca picurarul, care anunță ploaia.

În timp ce el se mută la alt pom, grăbindu-se ca să nu vină ploaia, pe mine mă frământă o întrebare, pe care o rostesc, până la urmă: „– Când mata te-ai însurat, era ceva ce nu știai să faci?” Se oprește din treabă, se uită în pământ și când e sigur că știe răspunsul, îndreaptă privirea spre mine, rostind așa rar, încât ai putea crede că, între două cuvinte, s-ar putea  răzgândi: „Cred… că nu știam să fac… cuptoare. Dar… mi-a plăcut să-nvăț!” Și, într-adevăr, a învățat… Chiar să facă și fântâni, să curețe puțuri, să desfunde izvoare, ba chiar să facă… var.

„– Mai faci var, nea Mitule? Aș vrea să dau și eu pe pomii ăștia… așa înainte de Paște!” „– Nu mai fac acum. La cât s-au scumpit lemnele, cine-și mai permite? Dar, mai am din cel vechi. Vreo două tone… Îți aduc, când mai trec la vale”. Adică, în josul râului, pentru că el își are casa, în susul apei, pe o culme a munților Lotrului.

După ce termină cu pomii, se îndreaptă spre liliacul alb de la poartă. Acesta are niște lăstari crescuți aiurea, pe care nea Mitu îi retează, fără să clipească. Mie-mi pare rău de mugurii ce stăteau să plesnească și nu vor mai avea șansa să înfrunzească, în toată splendoarea lor. Lui… nu! Pentru că, până la vârsta asta, a înțeles, printre multe altele, că, în viață, trebuie să ai puterea să renunți la ceea ce mai mult te încurcă, decât îți este de folos. Eu, însă, mai am de învățat. Așa că iau lăstarii plini de muguri și-i pun într-un vas cu apă. Dacă nu vor prinde firave rădăcini, încât să-i replantez, cel puțin vor înfrunzi și mă voi bucura de frumusețea verdelui crud. Câtă amăgire… Da ce, până la urmă, viața nu e o continuă amăgire?

Gândind că nea Mitu n-a răzbit singur în viață, îl mai scormonesc un pic: „– Bre, da soția matale e tot de pe aici?” „ – Nu, e tocmai de la Vlădești!” „– Păi, și cum ai cunoscut-o? Cum v-ați întâlnit?” „– Ei, doamnă, când e să te iei…!” Și începe a depăna, cu o oarecare nostalgie, un crâmpei din viața sa. Cum lucra la Brădișor, ca electrician, unde a venit, apoi, și viitorul socru… Că soția e cu șase ani mai tânără și că el avea 23 de ani, când s-a însurat.

Așa mi-am dat eu seama că nea Mitu a fost înțelept, încă din tinerețe. A știut să-și aleagă femeia potrivită. Acum, au împreună o gospodărie frumoasă, cinci copii, șapte nepoți și trei strănepoți. Doi dintre copii, un băiat și-o fată, sunt aici, lângă el. Ceilalți sunt plecați demult, în afară. Când nu pot veni, se duce nea Mitu la ei. „– De șapte ori, am zburat doamnă, în Germania… E mai simplu să merg eu și să-i văd pe toți, decât ar reuși ei să vină toți odată!” Cât privește pe cei de aici, unitatea de măsură a trăiniciei legăturii dintre ei este cuptorul cu pâine. „– Doamnă, eu am cuptorul mult mai mare decât ăsta pe care vi l-am făcut dumneavoastră. Eu, când fac pâine, fac pentru toți. Cam opt-zece odată!”

Când nu face pâine, nu îngrijește de păsări și animale, de stupii de albine sau de păstrăvii din iaz, nea Mitu apucă, în sus, pe cărare, spre creierul munților. Să vadă ce mai e pe la… Brătieni. Din moșia acestora, păzită cândva de tatăl său, n-a mai rămas decât temelia Conacului, o fântână și o cruce, cu numele inscripționate ale Brătienilor. Ceea ce n-a distrus timpul a reușit omul. Își amintește nea Mitu cum un comunist zelos a încercat, cu o daltă, să șteargă numele distinsei familii de liberali, de pe piatra crucii și a fântânii, sperând că,  astfel, îi va șterge din istorie. Sau, cel puțin, din trecutul istoric al comunei Mălaia. N-a reușit! Pentru că oamenii destoinici și cu credință în Dumnezeu lasă, întotdeauna, pe unde trec sau unde trăiesc, urme adânci, profunde, de neșters…

Prof. Elena Sîrghie


RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments