POEZIA – FLUIERARE DE VÂNT ȘI ELEGIE A VIEȚII

Ca poet, poți înghiți biblioteci întregi, însă dacă nu știi să captezi neantul și surplusul metafizic de râs și de plâns al lui Dumnezeu, poezia nu se așază niciodată cuminte pe foaia ta albă. Dacă nu simți inutilitatea, dar și utilitatea infinită a timpului și dacă nu știi să alergi nebun în căutarea ta, poezia există fără a fi…

Să fii bolnav de tine însuți și să auzi cum cântă lumina și abia atunci să te apuci de scris… Să fii înconjurat și aplaudat la scenă deschisă de mulțimi exasperante și să simți cum te atinge aripa cosmică a singurătății, doar așa aluneci iremediabil în poezie și transcendent.

„Nu poți scrie fundamental, înotând într-o maximă fericire și într-un confort material deplin”, spunea poeta Camelia Radulian, în emisiunea mea de la OLTv Slatina, intitulată „Poezia politicii”. Fiindcă, onor megalomania fericirii și dimensiunile inumane ale îmbuibării materiale nu fac casă bună cu arta, cu rafinamentul și fiorul mortal al poeziei autentice care propovăduiește viața.

„Nefericirea este starea poetică prin excelență”, spunea Emil Cioran, în „Amurgul gândurilor”. Prin poezie, ne ispășim pe sine… Nu căutăm drumul cel mai scurt spre Paradis, ci ne croim „cu greu, prin hățișuri, cărarea”, „vânând în păduri nepătrunse” „copita și blana, și ochiul sticlos” al perfecțiunii întruchipate de mistrețul cu colți de argint al lui Ștefan Augustin Doinaș.

Voluptate și durere, dimineți cu zoriori de rouă și apusuri care semnalizează fiorul morții, întuneric și lumină, Marea și femeia scăpărând printre valuri, fluturi care se sinucid, abstractizare și deslușire, îngeri și demoni, crini și trandafiri, certificate de naștere și de deces, fluierare de vânt și elegie a vieții – iată poezia în carne și oase… Dar, peste toate acestea stă nevoia de alb, adică ieșirea din griul existențial actual. E un fel de ieșire din încercuire și convertire la noi înșine, un gen de totalitarism liric, permis în artă.

Și, iată, că dragostea de frumusețe și de aromele lumii stă în poemele și Oglinzile Cameliei Radulian, ca să pogorâm puțin cu picioarele pe pământ, și apoi în poezia sublimă a unei vestale al cărei sânge albastru murmură fundamental, și o numesc aici pe Eleanor Mircea, fără nicio ezitare…

Românismul stă în cântecele patriarhului muzicii din vatra satului, Ion Crețeanu, în cavalul fermecat al lui Cornel Popescu, în poezia moralistă și de dragoste a lui Gusti Jianu, în traducerile fundamentale ale lui George Popescu, în rafinamentul critic al prof. Nucu Marinescu, în elocința și farmecul poeziei lui Mihai Firică, în sufletele tuturor celor care urmează pilda iubirii aproapelui și departelui.

Cu ani buni în urmă, așteptam înfrigurat la Facultatea de Sociologie a Universității București, să intru la un examen de masterat în comunicare. Gândurile-mi o luaseră razna și, deși eram prieten la cataramă cu marele scriitor Petre Anghel, șeful comisiei de examinare, cândva mâna dreaptă a lui Marin Preda, aveam niște emoții de numa… numa. Și asta, pentru că Petre Anghel îmi spusese cu ceva timp înainte: „Maître, vezi să nu mă faci de râs, pentru că toți profesorii de la Universitate știu că suntem prieteni.” Am avut o străfulgerare, când am văzut pe un zid din incinta Facutății cuvintele SF. Augustin : „IUBEȘTE ȘI APOI FĂ CE VREI!”, scrise cu migală de studenții de la Teologie. M-am îmbărbătat și, la examen, mi-am început dizertația cu motto-ul „Comunicăm și, apoi, facem ce vrem!”

Asta facem acum, dragi prieteni… Comunicăm și facem ce vrem, prin intermediul poeziei…

Și, ca să nu fie dezordine, ca să nu fie haos, vorba lui Adrian Păunescu, închei această pălăvrăgeală cu o idee politică, pentru că nu mă lasă inima să stau cuminte în banca mea… Peste câțiva ani, dacă nepoții mei mă vor întreba cine a fost Viorica Dăncilă, eu voi răspunde în felul următor: „ O doamnă care a mutilat limba română, în vreme ce conducea Guvernul României în prăpastie, pe timpul unor mari oameni de cultură reprezentativi… George Popescu, Nucu Marinescu, Camelia Radulian, Cristi Velicu, Gusti Jianu, Mihai Firică, Eleanor Mircea, Ion Crețeanu, Cornel Popescu, Cristian Ciomu etc. Aș putea să-i enumăr pe toți cei de aici, fiindcă fiecare în parte suntem și mai români și mai culți decât… Veorica!

Dumitru SÂRGHIE