Era să scriu… de măslin, pentru că aceasta era asocierea corectă.
Mi-am dat seama, însă, că măslinul, în demnitatea lui orientală, nu crește printre ruine.
Zilele trecute, am revenit în Orașul Vechi, pentru a-l prezenta, cu mărirea și decăderea lui, unui oaspete drag.
Dincolo de câteva imobile restaurate, imaginea, de ansamblu, este a unui oraș care moare, încet. Apusul de soare ce se revărsa, generos, pe străduțele sale, îi accentua, parcă, tristețea. Puteai vedea, ici-colo, câte un balcon năpădit de bozi, în care se odihneau, totuși, doi porumbei, în așteptarea unor vremuri mai bune. O casă cu o arhitectură de o frumusețe aparte, acoperită de un banner ponosit, ce te îmbia, chipurile, să o cumperi. Curți interioare pline de flori sălbatice și buruieni. Clădiri, mândria orașului, cândva, au fațade cu vopsea scorojită și ferestre hâde…
Dorința mea arzătoare și speranța, că într-o zi va fi posibil să reînviem, pe cât se poate, în aceste vremuri moderne, parfumul timpului de odinioară, m-au făcut să închid, pentru câteva clipe, ochii, și să fac un exercițiu de imaginație. Am văzut străzi cu mândrețe de case curate, vopsite în culori vii ce le subliniază eleganța, terase micuțe și cochete, la care se relaxează slătinenii și nu numai… Am revăzut, imaginar, plimbările de altă dată, în susul și-n josul Lipscanilor. Ce frumusețe! Ce miracol!
Prof. Elena Sîrghie
