AcasăCulturăPOVESTEA POEZIEI! MIZIL, 2022-2023

POVESTEA POEZIEI! MIZIL, 2022-2023

La Mulți Ani, Mizil, La Mulți Ani, dragi prieteni… Îmi revine și mie misiunea de a-i felicita sincer pe toți câștigătorii acestei ediții, pe principalii organizatori ai acestui prestigios festival cultural, prin definiție, profesorilor Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu, pentru strădania lor întru „creșterea limbii românești, și-a patriei cinstire”, ca să-l citez pe Ienăchiță Văcărescu, urându-le un confratern „Bun venit” invitaților de seamă veniți la această manifestare, bucuros fiind că mă pot reîntâlni cu Varujan Vosganian, unul dintre marii scriitori ai nefericitei noastre Românii contemporane. Într-o vreme în care unii dintre guvernanții noștri sunt în stare să scoată pistolul, când aud cuvântul „Cultură”, ceea ce se întâmplă aici, la Mizil, ne alimentează speranța că încă nu-i totul pierdut, în ceea ce privește cultura noastră cea de toate zilele…

Dar să trecem la poezie… Secțiunea la care am avut onoarea să jurizez (de pe poziții de cititor și consumator de poezie bună și nicidecum de critic literar ori, vai de mine, de exeget în inefabila artă a poeziei…) Am citit cu atenția mărită poeziile celor peste 500 de concurenți, Adulți și Elevi, spunându-vă, cinstit, că m-au fermecat o droaie de versuri, de sintagme și idei, încât, adăstând la unele dintre acestea, parcă-mi părea rău că nu le-am scris eu. Din tot ceea ce am selectat eu, am făcut o poveste, o scurtă poveste, pe care-am intitulat-o „Povestea poeziei, Mizil, 2022-2023”. Iat-o!

Consacrat sau nu, poetul român, participant la Festivalul de poezie și epigramă „Romeo și Julieta la Mizil” scrie de zor poezie, deși uneori, mâinile lui „miros a teascuri”, el fiind un fel de „argat al inocenței”, care presară „fantezii în așternuturi” și își înmoaie tocul în „călimara lunii”. Deși țara lui „duhnește a pustiu și a hăitaș”, el nu se dă bătut, sfidând Mitul adamic și, în loc să muște din „fructul oprit, mușcă din șarpe.” Bea apă, cu iubita, care e și muza lui, „din același ochi de ploaie proaspătă,” considerând-o pe aleasa inimii lui ca pe un „strop răzvrătit în apa primă”, amândoi, fiind, în același timp, marcați de „misterul și mireasma Mizilului” istoric. Își dezmiardă partenera „întinsă pe o canapea cu simțuri”, absorbindu-i „aburul alb al gurii nesărutate”.

Pentru poetul român, participant la Mizil, „fericirea e un fel de armă albă”, cu care se apără de singurătate, atunci când între el și dragostea lui e o distanță de „3155 de km.” Dar, în ciuda singurătății sale, el „seamănă pe pagini lumina”, neuitându-și, ca orice poet care se respectă, Mama și înălțându-i acesteia două versuri spre Cer: „Când cel mai trist molibden se destramă, / În orice karmă, vei găsi o Mamă”.

Poetul nostru își pune de multe ori inima pe masă, chiar dacă nu i se cere, fiind un altruist din fire. Pășește, adesea, pe același „trotuar cu felinare roșii, / mereu liber la păcat”. El declară că nu a participat la nicio o naștere, „în afară de propria-i naștere”, iar atunci când se află în amurgul vieții, face eforturi „să-i scoată iubitei din păr șuvițele de ger”. „Iubind în toate viețile lui posibile”, poetul îndrăgostit de Mizil se uită în ochii Femeii și se întreabă: „Cine suntem noi?” „Două păcate”, îi răspunde Femeia. Atunci el îi înclină ode acesteia „cu antracitul nopții…într-o gară a vieții, fără vreun tren în mișcare”.

„În pauza unui răgaz”, poetul român, care s-a legat de Mizil cu frânghiile poeziei curate, devine „doctor bolnav de nuanțe rebele”, declamând, înfricoșat fiind de războiul care amușinează la granița noastră: „Sub șenila unui tanc, a fost tapetată o îmbrățișare!” Doamne, ce imagine înfiorătoare…

Dat fiind că „vinul disperării s-a băut… și numai sărutul știe de începutul lumii”, „veghind la cristelnița cerului gurii”, Mucenița poetului îi cere acestuia „să-i lase în pace fluturii din rochie”, „zâmbind între două file de carte” și punându-și în valoare „mirul din călimări”. Ea, Mucenița, se adresează Craiului ei: „Păstrează masca în care este prinsă atracția noastră sub acoperire… în culisele fărădeminelui tău”.

Poetul român, devenit deja poetul Mizilului, are „portofelul plin doldora cu vise”, venindu-i, așa, dintr-o dată, să devină naționalist, precum unul dintre personajele lui Mircea Eliade, din romanul „Huliganii”: „Împărțim rușinea ce-o trăim / Ca pe o moștenire din străbuni (…) // „Doamne, permite-le și românilor să-și scrie istoria”. Dar, fiind sentimental și iertător cu cei care îi fură zilnic visele din portofel, poetul spune: „O viață fără poezie … ce mare ar fi prețul!” Și, atunci „Sare lângă sare, sare” îi dă jos iubitei petalele, trage cu gloanțe spre Cer, ca „să sfărâme bezna vieții”, ascultând cum îi „trosnesc buștenii sufletului într-un șemineu”. „Desenează fluturi cu ochii blânzi ai Mamei”, filosofând: „Debutul unei vieți e sfârșitul unui eu!” Și, deși „noianul lui de idealuri se micșorează pe zi ce trece”, poetul „tot strânge la piept colinda unui copil uimit”, închinându-se într-o „Bibliotecă de Biblii” și spunând: „De ce să mă mai atașez de stele, dacă lacrimile fac îngeri din ele (…) și atâta timp, cât, între atâția sfinți, și păcătoșii fac minuni?” Iarna acestui guvern năuc „devine și mai rece, atunci când ești singur”. Așadar, el îndeamnă la iubire, „Fiindcă orice ai face, țara e o ambuscadă / Condusă de un sistem de turmentați”.

 Nu-i rămâne decât să se plimbe pe acoperișuri, precum Motanul lui Nichita Stănescu, căci, oricum, „românii sunt niște sume deja cheltuite / la jocurile de noroc ale ștabilor de aparatcik”. Ștabi, pe care alegătorul român, „anvelopat lunatic de remușcare și plângându-și fiecare lacrimă, până nu-i mai rămâne nimic de plâns”, îi iartă și-i mai votează o dată, se îmbată și „exersează democrația pe podeaua din bucătărie”. „Viața e jocul cu sângele cald al morții”, spune poetul împăcat cu soarta. După o scurtă „peroadă”, din Dealul Cotrocenilor, mormăie cineva, monosilabic: „Te-am iu-bit prea mult, po-e-tule, ca să-ți re-dau li-ber-ta-tea!”

Ar mai fi câte ceva de spus despre tehnica poeziei cu formă fixă, cum ar fi rondelul, sonetul, pantumul, fantumul, mai nou, gazelul, distihul etc., însă nu-mi place s-o fac pe didacticistul. În fond, „Poezia există sau nu”, cum spunea Jorge Luis Borges, în celebra sa carte „Cărțile și noaptea”.  Și așa cum spunea „fericitul” deținut politic, Nicolae Steinhardt: „Ehei, scrisul e boierie mare și har!” Adaug și  o recomandare unor concurenți, rugându-i să citească mai mult și să scrie mai puțin… și închei cu nemuritorul salut al genialului Ion Luca Caragiale: „Cinste și gramatică”!

Dumitru Sîrghie

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments