Gicu puse ibricul de cafea, după care căzu pe gânduri. Privindu-l, aveai impresia că este și, în același timp, nu este acolo…Totuși, când caimacul începu să se adune, Gicu îl privi atent, parcă încercând să afle răspunsul la o întrebare care îl frământa de ceva vreme. Cum de viața lui luase o întorsătură atât de urâtă? Își puse cafeaua în ceașca lui preferată. O așeză pe măsuța din sufragerie, apoi se prăbuși, deznădăjduit, în fotoliul de-alături. Continuă să mediteze asupra existenței. Cum de ajunsese el să-și facă singur cafeaua? Unde era, acum, Maricica lui, care, altădată, îl aștepta fericită să-i sară în brațe, când el se întorcea, la volanul tirului, de pe cărările Europei?
Sperând să-și mai alunge tristețea, deschise televizorul. ,,Împreună la bine și la rău…”, auzi imediat, țâșnind din televizor. Pe moment, crezu că nu auzise bine. Că este de vină starea de surescitare, în care ajunsese. Imediat, însă, gândul îi zbură la nunta lui cu Maricica. La jurămintele de la cununie: ,,Împreună la bine și la rău, la boală și la sănătate…” Și cât de frumoasă era ea în rochia albă, cu trena lungă ce mătura pragul bisericii! Cum strânsese el lalelele și crinii imperiali, de pe la toate florăriile din oraș, pentru ornamentele din biserică și de la local!
Convins că până și televizorul complotează împotriva sa puse mâna pe telecomandă ca să-l închidă. Apucă, însă, să vadă că, de fapt, ceea ce auzise era o reclamă : ,,Împreună la bine și la rău – aripioare de pui de …” Zâmbi amar, continuând să se gândească la cea căreia îi jurase credință veșnică, ,,până când moartea îi va despărți”. Ba, chiar ,,îi vorbi”: ,,Ce-ți veni ție să pleci de la Bancă? Ce ți-o fi trebuit ție să fii șefă la Taxe și Impozite la Primărie? Nu ne era nouă bine, așa cum eram înainte?” Și parcă , deja, începu să regrete că aflase ce aflase și mai ales că îl pârâse pe primar la DNA. E drept că Maricica lui era frumoasă din cale-afară, dacă primarul fusese în stare de o asemenea nebunie, adică să îi dea subiectele înainte de concursul, pentru postul de director de la „Taxe și Impozite”. Și, pe deasupra, nu era nici proastă. Învățase răspunsurile în două zile. Ba, chiar, simți un soi de mândrie familială, când își dădu seama că toată suflarea orașului ar trebui să-i mulțumească Maricicăi, pentru că, grație ei, văzuse pentru prima dată un bulevard întreg cu lalele și crini imperiali, florile ei preferate, în orașul lor. Și, totuși, Gicu și-ar fi dorit să nu fi aflat, niciodată, de amorul dintre nevastă-sa și primar. Și mai ales să nu-l fi pârât… Ce obținuse dacă o făcuse? Maricica băgase divorț și-l părăsise, iar primarul riscă să piardă alegerile ce bat la ușă. Lu’ Gicu chiar îi părea rău, deoarece îl apreciază, sincer. Pentru că chiar făcuse, în mare parte, ceea ce își propusese. De exemplu, că va fi, în permanență, în legătură cu cetățenii. Că le va fi mereu aproape… Asta din urmă chiar o verificase, Gicu, pe propria-i piele. Cât privește faptul de a fi în legătură cu ei, Gicu era puțin dezamăgit. Cu el de ce n-a vrut să stea de vorbă, așa, ca de la bărbat la bărbat? Gicu chiar insistase… Ar fi vrut să-i spună că Maricica l-a manipulat, că n-a vrut decât să se folosească de el…
Gicu întoarse problema pe toate fețele! Trase concluzia că, până la urmă, ar trebui să fie mândru de fosta sa nevastă. Primarul îi cumpărase dragostea cu flori de 150 de mii de lei. Gurile rele zic, chiar, de 400 de mii. Nu, precum vicele dintr-o comună, care ,,agățase” soția unuia cu ajutoare alimentare. Se vede treaba că Maricica are altă stofă… Și, totuși, nici Gicu nici soțul celei ,,agățate” de către vice nu înțeleseseră, se pare o zicală: Banca de la drum, mărul de la gard și femeia frumoasă nu vor fi, niciodată, doar ale tale…
Faptul, însă, e consumat! Ce mai poate face? Doar să fie onest cu el însuși și să recunoască faptul că el chiar îl apreciază pe primar, pentru ceea ce făcuse în oraș și că-l va vota la următoarele alegeri, dacă acesta mai scapă de DNA. ,,Direct pe el voi pune ștampila”, spunea Gicu celor care aveau timp să-l asculte și chiar să-l creadă. Asta e, viața merge înainte…
De atâta cugetare, de atâta zbucium, Gicu obosi. Chiar i se făcu foame. Și nu se putu abține să nu se gândească, cu toată supărarea din suflet, că tare bune ar fi niște „aripioare de pui de…”
Elena Sîrghie
