Mitru își bea liniștit cafeaua de dimineață, rezemat de tocul ferestrei de la bucătărie. Privea, ușor îngândurat, prin geamul cu perdeaua albă, dată ușor într-o parte. Așa își începea fiecare zi, de când se pensionase și se mutase la casa de la țară.
Era o zi frumoasă de început de primăvară și el hotărâse că venise vremea să-și primenească mica livadă din grădină. Aburul cafelei lăsă o urmă firavă pe geam, ceea ce aduse, pe chipul privitorului, o ușoară încruntare: „Doamne!, dacă se înnorează, cumva?”. Nu de alta, dar în străfundul ființei lui, Mitru simțea că era momentul prielnic și nu mai putea amâna tăierea pomilor. Începu, deja, să se precipite… După ultima înghițitură a licorii, de care chiar nu se putea lipsi, deschise ușa, apăsând, cu putere, pe clanță, și ieși în curte, ducându-se direct în șopron să-și ia cele necesare, pentru acest ritual al primăverii, cu care se identifica întru totul.
Livada lui Mitru însemna, cu totul, vreo zece pruni și tot atâția meri. Câte cinci-șase cireși și vișini. Și chiar câte doi-trei peri și gutui. El îi sădise și îi văzuse, mai bine zis îi simțise, crescând. Savura, de câțiva ani buni, acest miracol al devenirii, de la florile din primăvară la rodul bogat de peste vară, până la sfârșitul toamnei. Așa încât, între Mitru și pomii săi din livadă, se înfiripase, încet-încet, o legătură, pe cât de puternică, pe atât de inexplicabilă. Pentru el, livada însemna însăși rațiunea de a exista, motivul pentru care se trezea, în fiecare dimineață… Cel mai bine se simțea în livada lui, bucurându-se, ca un copil, de fiecare frunză sau floare de pe fiecare ram, de fructele cu arome și gusturi dumnezeiești, încât uita de toate durerile care începuseră să-l cam chinuie. Ba durerea genunchiului stâng, ba a celui drept. Ba a spatelui, ba a umerilor… Ba una, ba alta…
Văzându-l cum îngrijea pomii și cât de bine se simțea printre ei, ai fi crezut că toată viața asta făcuse, din tată-n fiu, să se ocupe de livadă.
Mitru era, într-adevăr, născut și crescut într-un sat din Podișul Bârladului, nu departe de apa Prutului. Dar, pentru el satul în care trăise, până să-și ia zborul, definitiv, spre lume, însemna doar amintirile copilăriei și oamenii dragi la care se întorcea, din când în când. Pe unii, îi mai găsea în viață, pe alții nu… Copil fiind, nu mersese cu părinții și ceilalți patru frați la câmp sau în pădure, decât pentru a simți mireasma pământului și a ierbii, care îl fascina… De fiecare dată, însă, lua cu el câte o carte, pe care fie o împrumutase de la biblioteca din sat, fie o primise de la școală, ca premiu. În cel mai fericit caz, era o carte pe care chiar și-o dorise și pe care bunicul, bun negustor de vite, i-o cumpăra, când băiatul mergea cu el, în târg.
Copilul care desprinsese ușor și repede cititul, descoperea, între coperțile cărților, o lume pe care visa, cu ochii deschiși, să o poată trăi și el, într-o zi, când va veni vremea. Deseori, această „lume” prindea contur, la lumina lumânării. Până să ajungă electrificarea în sat, în anii „glorioși” ai Socialismului, lampa cu petrol era, după bucatele de pe masă, cea mai venerată din casă. Dar gazul nu era ieftin și nici ușor de procurat. Trebuia să dai, contra cost, bani și ouă de o anumită mărime, să stai la cozi pe caniculă sau ger năprasnic. Așa se făcea că, deseori, lampa se stingea, înainte de sfârșitul vreunei povești sau povestiri, care aprindeau deja imaginația copilului. Și, de aici nerăbdarea cu care, a doua zi, relua firul întâmplării, la lumina zilei, fie în tinda casei, la umbra unui copac, sau a unei căpițe de fân.
O parte din ceea ce visase copilul avea să se împlinească. Mitru avea o familie cu copii și nepoți, câteva cărți publicate și chiar propria-i livadă. De cum se desprimăvăra și până toamna târziu, de dimineață și până seara, aici îl găseai. Tot timpul avea ceva de făcut. Parcă, numai sub privirile sale, mugurii puteau crește pe ramuri, se puteau desface în frunze și flori și, apoi, metamorfoza în rodul bogat al verii și, mai ales, al toamnei. Îi tremura sufletul la fiece furtună, care putea rupe crengile pline cu flori sau care reușea să trântească, la pământ, fructele încă necoapte. Ca să nu mai vorbim de vreo „piatră”, de vreo zăpadă târzie sau un îngheț timpuriu.
N-ai fi vrut să-i vezi suferința. Până și Ileana, nevastă-sa, începuse să sufere odată cu el, fără să reușească să înțeleagă de unde și cum se înfiripase această legătură de suflet între Mitru și pomii săi din livadă. Atât de puternică, încât aveai sentimentul că, pentru el, nimic nu mai conta în afara lor. Nimic altceva nu mai avea sens, în existența lui pe pământ. Chiar și Mitru se întrebase, uneori, de unde această pasiune. Ajunsese la concluzia că ea exista undeva în subconștientul său, chiar din vremea copilăriei, când bunicul îl lua în căruță și colindau, împreună, dealurile din împrejurimile satului.
Se opreau, deseori, la un loc anume, lângă un izvor firav înconjurat de zeci de pruni de toate soiurile. Bunicul încărca, repede, cu poame, coșul de răchită, nelipsit din căruță. Spre disperarea băiatului, care nu înțelegea de ce bunicul „fura” din „avuția statului”, cum înțelesese el că se numea tot ce nu le aparținea, din vatra satului. Și, mai ales, spre spaima de a nu fi prins. Era liniștit, imediat, de vorbele bunicului ce îi ieșeau de sub mustața stufoasă, cu un ușor accent peltic: „Lasă, nepoate, că ăsta a fost pământul nostru. Eu și cu taica am pus toți prunii… de care alții s-au bucurat, atâta amar de vreme. Da, o veni și timpul să ni-i luăm înapoi.”
Și, într-adevăr, a venit… Bucuria avea să fie scurtă, însă. Vecinii, când se văzuseră din nou stăpâni peste ceea ce statul le luase cândva, tăiaseră pomii din livezile proprii și îi făcuseră lemne de foc. Ba, trecuseră și la ai lor, încât bunicului nu-i mai rămăsese decât să îi taie și el. E drept că nici nu mai erau ce au fost. Pesemne, pentru că nu mai fuseseră îngrijiți cu aceeași dragoste, ca acelora care îi sădise. Poate, tocmai de aceea, făcându-și propria livadă, Mitru simțea că împlinea un fel de testament, nescris, al bunicului. Nu-i fusese prea greu! În fond, livada era precum o carte scrisă de el. De fapt, poate cea mai importantă, cea care îi încorona întreaga operă… a vieții. Fiecare primăvară însemna, pentru Mitru, o nouă pagină scrisă. Când cartea va fi gata, alții se vor bucura să o „citească”, dar… cu voia autorului, care chiar pentru ei o scrisese.
Așa cum, pur și simplu, Mitru visa ce avea să scrie în carte, tot așa își visa și pomii din livadă. Din primăvară, până-n toamnă, îi visa, în fiecare noapte, când punea capul pe pernă, cum înfrunziseră sau prinseseră rod. Iarna, când pomii aveau o binemeritată odihnă, Mitru visa, cu ochii deschiși, cum aveau să împrimăvărească.
Din această legătură tainică, dintre Mitru și pomii săi, se născuse cea mai frumoasă formă de înțelegere a lumii: pomii și oamenii se aseamănă, împărtășesc același destin! Și unii și alții prind rădăcini într-un loc, își întind ramurile spre cer, îmbătrânesc odată cu trecerea timpului. Pentru că timpul nu iartă pe nimeni, fie oameni, fie pomi. Mitru înțelesese, de când livada îi intrase, practic, în suflet, că rodul pomului și al omului depinde de calitatea pământului în care își înfig rădăcinile, dar și de felul cum se îngrijește de ceea ce crește din aceste rădăcini. Și, totuși, cu toată grija cu care îi ocrotea, pomii lui Mitru începuseră să fie atinși de boală sau de bătrânețe. Doar, timpul nu iartă… Și nu e greu de închipuit cât suferea Mitru! Îl auzeai, din când, în când, vorbind singur, prin livadă: „Și ăsta se usucă… Gata!, și ăsta se duce, moare… Doamne!, cum i s-a crăpat ăstuia scoarța!”
Scoarța crăpată de pe trunchiul unui prun sau măr părea o rană deschisă, sângerândă, chiar pe trupul lui Mitru, din care parcă așteptai să se prelingă, picătură cu picătură, însuși sufletul lui neostoit. Mitru simțea cum moare, câte puțin, cu fiecare pom atins de boală sau de bătrânețe. În zadar încerca Ileana, să-l mai liniștească: „Lasă, măi omule, că poate-și revin…, că punem alții.” Mitru răbufnea cu furia omului neputincios, pe care îl durea sufletul și nu știa cum să-l vindece. Încât, de la o vreme, Ileana se gândea, tot mai serios, la vorbele lui nea Constandin, cel mai în vârstă și cel mai înțelept om din sat: „Taică, ține minte, omul poate muri și de inimă rea!”
Elena Sîrghie
