AcasăActualitatePROFESORII NOȘTRI

PROFESORII NOȘTRI

foto: A-Digit

Articolul evocă memoria unui dascăl care a trecut prin POTCOAVA, într-o conjugare continuă, cu afecțiunea pentru minoritățile refugiate, atunci unele, și azi altele.

Profesorul bucovinean, ȘERBANOVICI ȘTEFAN, a fost absolvent al Liceului din Cernăuți, dumnealui precizând cu mândrie, că a urmat cursurile școlii unde a fost elev și poetul MIHAI EMINESCU. Apoi, este student la „Litere și Filozofie” dar au venit evenimentele nenorocite ale războiului și a trebuit să se refugieze în ROMÂNIA. Aici, devine absolventul Facultății de matematică – fizică și al unui Institut de limbi străine (franceză-engleză). Era de origine bucovineană dar mărturisea că rădăcinile erau de „leș”, adică poloneze.

La Potcoava a predat nu numai lecții din programa școlară dar și lecții de viață trăită, pentru cine avea urechi să audă și ochi să privească. Rememora interiorul amfiteatrului universitar atunci când a fost student, alături de colegi echipați cu haine militare, afectați de foame fiindcă mâncau numai pâine cu roșiile cele mai ieftine.

În luna august 1968 este năucit de șenilele tancurilor sovietice intrate în Cehoslovacia. Știa ce înseamnă războiul și s-a gândit că ar fi bine să prăjească saci cu pâine albă, pentru zile negre. Trecuse prin iadul refugiaților și nu uitase că războaiele aduc chin, foame și suferință. Acum, pentru România (și pentru Potcoava, implicit), totul s-a finalizat cu bine. Eruditul absolvent al unor facultăți de elită, a rămas să împingă umil orarul unei unități școlare, ai căror șefi de atelaj erau niște colegi cu studii incomplete sau în curs de completare. Noi, elevii, eram fascinați că profesorul nostru citește cărți scrise în limba engleză.

Apreciez că portretul profesional al domnului profesor Șerbanovici Ștefan, are numai culori deschise, chiar dacă uneori dădea impresia că e absent și privea în gol, cu fruntea încrețită de gânduri, de întrebări și dezamăgiri. Poate că vedea aievea imagistica politică a ruperii de matricea națională a neamului. Revenea repede în realitatea prezentă și privea copiii cu îngăduință, ros de nostalgia unor amintiri ale anilor tineri, dintr-o lume dementă. Avea o vorbă blândă și atunci când te fixa cu ochii, vedeai în profunzimea lor reflexele de aur ale unui suflet bun. Ne mângâia cu privirea pe toți și nu ne considera un tineret nematurizat (nu neîmbătrânit) (apropo de o poreclă specifică vârstei înaintate, atribuită, fiindcă greutățile vieții îi vestejiseră  cam repede tinerețea).

Avea o simpatie aderentă pentru elevii politicoși, săraci și cuminți.  Era animat de dorința că elevul care vrea să învețe trebuie susținut, încurajat și apărat. Polariza în jurul dânsului admiratorii animați de mirajul descoperirilor tehnice. Se comporta ca un suport afectiv, pe care se fixau ca o iederă, cei ce doreau să-și lumineze mintea. Orice apropiere de domnul profesor era favorabilă pentru găsirea unui drum profesional propriu.

Nu judeca pe nimeni ci numai constata și foarte rar comenta. Îl deranja și era afectat de tupeul unora, ca sarcină de partid. Era în foarte bune relații cu școala, cu elevii, părinții, cu diriginții și conducerea școlii.

După anul 1970, domnul profesor s-a pensionat și puțin mai târziu s-a mutat împreună cu familia (soția Tamara, fiicele Gabi și Gina) într-o localitate de lângă București. La Potcoava n-a mai rămas nimic, decât amintirea dascălului de altădată și respectul  generațiilor trecute prin școală.

PROF. Teodor  NEDELEA

- Advertisment -

Most Popular