Hotărât lucru: Traian Băsescu ține morțiș să iasă urât din istorie. După o lungă ezitare, acest Quasimodo al politicii românești, a ieșit din bârlog, ca să tragă, zgomotos, clopotele către țară. Sfidând inteligența românilor, așa cum face și pupila lui, Elena Udrea, cea incapabilă să-și mai stăpânească orgasmul, Traian Băsescu speră să mai stârnească în sufletele românilor vreo urmă de nostalgie…
Ronțăit de vigoare, atât de Elena Udrea, cât și de ultimii săi curlingăi, care îi fac igiena spatelui, acest marinar grobian a urcat pe scenă ca să-și apere, chipurile, trecutele mandate prezidențiale. Asta după ce, mare parte a oștirii sale, în frunte cu femeia peltică a vieții lui, îmbogățită fără niciun merit, nu mai are decât alternativa pușcăriei…
Instituțiile „reformate” de domnia-sa nu se mai lasă controlate, presa, chiar și cea care l-a menajat în ultimul timp, îl deranjează cumplit, noțiunea de democrație îi încurcă planurile de revenire în piața publică, călare pe un cal alb, iar Elena Udrea însăși îi întunecă acum mințile, semn că tiranul n-a iubit pe nimeni niciodată cu adevărat. Probabil că nici pe mama lui n-a iubit-o, gândindu-ne acum la poezia pe care i-a compus-o cândva, anunțându-i moartea înainte de moarte.
Spune d-l Băsescu, în paranoia sa galopantă, că mandatele lui au fost curate ca lacrima, că domnia-sa e supraomul lui Nietsche, patriotul suprem ale cărui proiecte au fost singurele care au asigurat securitatea României, că – în mandatele sale – românii au înfulecat maluri de mămăligă, cu râuri de lapte, ca-n Țiganiada lui Budai-Deleanu. Altfel spus, tiranul ne spune fără nicio rușine, că suntem nerecunoscători și că nu știm să-i apreciem magistralele binefaceri, pe care le-a lăsat după ce a eliberat Palatul de la Cotroceni.
În fapt, Traian Băsescu vrea să-și apere propria piele, fiindcă i se apropie și lui lațul de gât, vrea să-și apere istoria propriului caracter strâmb din naștere, dar și alterat ulterior de atâta putere utilizată discreționar. Vrea să-și apere propriile fapte penale, care reflectă cu fidelitate caracterul despre care tocmai vă vorbeam.
Prin tupeul și grobianismul discursului său recent, marinarul debusolat dovedește că nu a fost tulburat niciodată de numărul victimelor pe care le-a lăsat în urma celor zece ani de demagogie și jaf și nici măcar de jaful și demagogia pe care le instrumentează astăzi plagiatorul Victor Ponta. În realitate, cei doi sunt frați în oglindă, Victor Ponta alegându-l ca model pe Băsescu încă din tinerețile sale incerte, când nu școala și educația morală contau foarte mult, ci beretele roșii ale lui El Comandante, criminalul Que Guevara.
Unii membri ai PMP își exprimă satisfacția că a plecat „viermele” din măr, adică Elena Udrea, care – la ora când scriu – se află în proximitatea cătușelor. Satisfacția lor nu este însă deplină, atâta timp cât agentul patogen, Traian Băsescu, vine să pună umărul tovărășește la „consolidarea” acestui partid. Omul ăsta e o eroare, cum erori au fost în istorie și Iliescu, și Năstase, și Tăriceanu, și Ponta, ultimul numit prim-ministru de însuși mentorul său, același Traian Băsescu, cu care a încheiat și un protocol de coabitare, în numele căruia cei doi mafioți ne-au păcălit atâta amar de vreme.
Ieșirea lui Băsescu este sinistră. E ca și cum un ucigaș surâde, printre cadavre, rudelor celor pe care i-a ucis, promițându-le acestora o viață nouă, luminoasă.
Bățoșenia de ultim moment a lui Băsescu este însăși masca neputinței lui, în fața tăvălugului justițiar care va să vină, acest tăvălug fiind meritul venirii lui Klaus Iohannis la Cotroceni, președinte de la care românii așteaptă atât de multe lucruri… Deși Băsescu se află, figurativ vorbind, în fața plutonului de execuție, el are tupeul să ne dea lecții de moralitate. Un chip pământiu, speriat, distant, agresiv, un chip a cărui zoologie e ușor de ghicit, stă la cotitură ca să lovească pe cineva în moalele capului. Nu mai contează pe cine nimerește:adversari, foști colegi care-au furat și pentru el, ziariști, cărturari etc. Contează ca el și fratele lui să scape basma curată… E în stare să tragă și cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Dar e prea târziu…
Adio, Cavalere Nimenea! Adio!
Dumitru Sârghie
