A plecat într-o lume mai bună prietenul meu Claudiu Iordache, flacăra vie a Revoluției de la Timișoara, fondatorul Frontului Democratic Român, primul partid antitotalitar din România, scriitorul și poetul de mare rafinament care, prin volumul HOMO POSTERITAS își definește, magistral, naționalismul său curat și crezul patriotic nealterat de vreun atom politicianist.
Ion Iliescu l-a marginalizat cât l-au ținut puterile, impostura și nesimțirea lui bolșevică, celebrul revoluționar anticomunist autentic, Claudiu Iordache, suportând cu greu umilințele la care a fost supus de către gorilele acestuia, printre care cel mai grobian a fost Gelu Voican Voiculescu.
Mi-aduc aminte că, în anul 2008, Claudiu Iordache m-a rugat să-i reeditez splendidul său volum HOMO POSTERITAS și să-i organizez o lansare la Slatina, ceea ce am și făcut atunci, pe cheltuiala mea, acest efort fiind pentru mine o onoare. Mai ales că, în volumul respectiv, am semnat și eu o postfață, pe care v-o prezint aici și acum…
Claudiu Iordache – sumă lirică de voievozi
Claudiu Iordache este un voievod al românismului, un Avram Iancu contemporan care, cu cărțile sale la șerpar, cutreieră patria română blestemând sărăcia care ne macină și astăzi, o sărăcie cu zurgălăi și trompete, de parcă Iadul nu e mulțumit nici acum de modul cum îi realizăm planificările. Poporul român e părăsit, fiecare se salvează cum poate, gândindu-se – o dată la patru ani – la un parlament cinstit al sorții noastre.
În cartea sa «Homo posteritas», ca în toate cărțile sale, Claudiu Iordache deplânge soarta românului, care-a fost înfruntată scrâșnind din dinți, surprinde, într-un mod sublim și tragic în același timp, deznădejdea poporului care a sperat și răbdat, așteptând cerul dreptății.
Prin scrisul său, prin expresia magică a naționalismului său curat, prin tot ceea ce face, Claudiu Iordache îngenunchează de fapt lângă mormintele înflorite în fiecare primăvară ale eroilor neamului, care au murit sub cerul patriei străbune și ascultă sufletul lor nevăzut și neauzit pe care-l amestecă, în creația sa, cu noaptea, cu murmurul vântului, cu foșnetul stejarului, ca simbol al veșniciei noastre pe aceste pământuri…
Cărțile lui Claudiu Iordache reprezintă o DOINĂ prelungă, înălțată – ca și DOINA lui Eminescu – la rang de imn de stat și la rang de drapel național, pentru că a fost sortită zilelor noastre o mare și grea durere. Se vede treaba că și acum, la 18 ani după Revoluție, trebuie să ispășim păcate grele, fiind puși la chinuitoare încercări.
Poate am supărat pe acela care pe toate le vede și le rânduiește, poate am ocolit Biserica și am avut preoți vânduți Diavolului, dar, oricât am fi păcătuit noi românii, suferința nu-i de ajuns și ne va fi îndreptar spre izbânda de mâine.
Asta ne spune Claudiu Iordache, prin strigătul său sfâșietor: să nu lăsăm urmașilor o Românie știrbită, fiindcă blestemul acesta ni se va cuveni pe deplin și rușinea va pune pecetea ei de foc pe obrazul fiecăruia.
Oameni buni, dacă m-aș încumeta să fac o UNIUNE A CITITORILOR, în oglindă cu UNIUNEA SCRIITORILOR, aș impune fiecărui individ, care dorește să fie membru, o condiție minimă: să fi citit măcar cărțile lui Claudiu Iordache, această sumă lirică de voievozi, care suferă pentru noi și pentru idealurile sale nobile…
DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, MĂRIA TA, POETULE!
Dumitru Sîrghie
