Lifte furioase de pigmei păgâni, iscate din cele patru zări, s-au năzărit să spurce România neîntinată, în râvna lor de a ne fura comorile naturale pe care ni le-a dăruit Dumnezeu, cu năzuința ocultă că doar așa ne-or văduvi și de neprețuitele noastre valori spirituale naționale. Destul de ușor le-a fost să găsească pe la noi niște „cozi de topor” care, gata să facă figurație într-o „scenetă” sub genericul „ridicați-vă, să ne așezăm noi”, s-au îmbulzit să își vândă ultimul strop de demnitate pentru o lingură de ciorbă. Da! Și au fost… premiați! Însă, fie și la decernarea premiilor Nobel, se știu deja cine sunt „regizorii” din culise. Ar mai rămâne deci, ca unii ce nu vrem să ne „îmbătăm” cu apă chioară, să ne fie milă de acei neoactiviști obscuri care, în filme și piese de teatru ieftine, proferează blasfemii și ne prezintă în lume ca pe un popor de troglodiți (hoți, tâlhari, criminali, ușurateci etc).
Mai întâi, expresia civilă a nerușinării a început în „artele frumoase”, ca „ofrandă” adusă unor cercuri externe antiromânești și anticreștine, în anul 1992, la Iași, când a fost pusă în scenă piesa obscenă „Evangheliștii”, în regia Alinei Mungiu-Pippidi, ale cărei vulgarități anticreștine nu au împiedicat juriul Galei Uniter să o desemneze „cea mai bună piesă românească”! În loc să îi fie rușine ca una ce s-a „prins” repede că a-ți bate joc de credința națională este o „afacere profitabilă”, alina Mungiu a pus mâna pe telefon și, după cum singură a recunoscut într-o carte de interviuri, a făcut trafic de influență ca să ne „procopsească” pe toți cu fratele ei, Cristian Mungiu, orientat și el spre anticreștinism („După 1990, am avut cui să dau acel telefon care i-a deschis fratelui meu drumul spre Academia de Teatru și Film”).
Și astfel, ținând cont că nu toți părinții candidaților la actorie au avut posibilitatea unor interpuși, a intrat în cinematografia noastră un regizor care, ducând mai departe blasfemiile sorei sale, s-a gândit să ecranizeze filmul antibisericesc „După dealuri”, inspirat de niște romane (semnate de Tatiana Niculescu-Bran) prin care s-a făcut un afront Bisericii Ortodoxe Române pe baza unui eveniment mortal, răstălmăcit de presă, la Mănăstirea Tanacu! Rezultatul?
Pentru că a hulit practicile bisericești, dar și fiindcă a indus străinilor sugestia că am fi un popor de înapoiați la cheremul unor preoți „primitivi”, filmul a primit „Premiul pentru cel mai bun scenariu” la Festivalul de Film de la Cannes (2012), iar Tatiana Niculescu-Bran a fost recompensată de președintele Iohannis cu funcția de purtător de cuvânt al Administrației Prezidențiale! La scurt timp, tot în nota prezentării noastre ca făcând parte dintr-un neam de neisprăviți, avea să fie premiat cu „Ursul de argint” în 2015, la Festivalul de la Berlin, filmul regizat de Radu Jude, „Aferim”, în care telespectatorii iau cunoștință despre tratamentul „brutal” la care i-au supus românii în istorie pe rromi și sunt incitați să ia în râs „delirul șovin” al unui … preot! Ce mai, românii sunt așadar numai buni de blamat în plan internațional, iar efectul manipulării conștiințelor este atins fără să mai conteze că însuși regizorul premiat declara ulterior: „Din punctul meu de vedere, filmul ăsta este un rateu”!
Ei, dar acest aspect nu este o noutate pentru cinefili avizați: trăim doar în vremea rateurilor! Că trăim deci într-o eră indiferentă la adevăratele valori, în filosofia artei audio-vizuale, o dovedește și iresponsabilitatea instituțională de a asista cu nepăsare cum ne pierdem ca țară memoria vizuală! Așa s-ar explica de ce, atunci când Fundația de recondiționare a filmelor aparținând lui Scorsese a dorit să refacă „Pădurea spânzuraților” (în regia lui Liviu Ciulei) a fost pusă în situația incredibilă de a nu găsi negativul filmului în arhivele din România și au reconstituit filmul după o copie pozitivă. Creația artistică autentică, după cum se vede, este „liberă” să piară pe veci din memoria colectivă! De ce? Pentru că este, doar, vremea rateurilor …
Costel Neacșu
