AcasăOpiniiSă trăiască toată lumea...

Să trăiască toată lumea…

Vara era pe sfârșite, dar arșița ei era încă în toi. Retrasă la umbra unei vițe de vie, din grădină, Lena sorbea, pur și simplu, povestea dintre coperțile cărții de pe genunchi. O poveste în care se regăsea…Adică a unei tinere care terminase liceul și se îndrepta spre noi orizonturi. Orizonturile spre care se îndrepta Lena nu se deslușeau, prea clar, deocamdată, totul depinzând de un răspuns care trebuia să sosească de la București.

Cu fiecare pagină, pe care o dădea mai departe, Lena revedea un crâmpei din viața ei de liceu. Nereușind să intre în prima sesiune de examen la un liceu tehnic, de unde ar fi putut ieși, după cum se spunea atunci, muncitor cu înaltă calificare, ajunsese, în toamnă, la un liceu teoretic, la al cărui capăt aveai, chipurile, asigurat un loc la stat … pe șanț, adică…nimic. Lena se străduise, însă, să demonstreze contrariul, astfel încât, ajunsese printre primii din clasă. De fapt, printre primele, având în vedere că, deși, clasă de real, nu erau decât patru băieți. Ba, mai mult, unul dintre ei, căruia în cls. a IX-a Lena îi pusese piedică, în timp ce se îndrepta spre tablă, la ora de franceză, se împiedicase atât de tare că rămăsese repetent. Cei patru ani trecuseră pe nesimțite…La oraș, între cursuri, plimbări prin Centrul Vechi și câte o  reuniune, la care mergea doar pentru a o asculta pe Mihaela Bustuchină. La țară, vacanțele petrecute între biblioteca satului și plimbatul cu bicicleta, spre disperarea vecinelor: „Ia uite-o și pă a lu’ Niculae, în loc să coase prosoape (ca să-și facă zestre) se plimbă toată ziua… În penultima zi de cursuri, diriginta venise în clasă să anunțe premianții clasei a XII-a D.: „Și pe locul III, cine credeți că este?” Răspunsese tot ea, „Marineci…”

 Zâmbetul ce lăsa să se vadă, în partea de sus a gurii, cu dintele îmbrăcat în aur, i se păruse Lenei ușor disprețuitor, așa că nici nu a mers la premiere. Și acum, se gândea, ce cărți o fi pierdut!

În ultimul an de liceu, Lena se pregătise pentru admiterea la Facultatea de Istorie și Geografie, de la Craiova. Ajunsese la înscriere, împreună cu alți ,,rătăciți”, în penultima zi. Un afiș de pe ușa de la intrarea dinspre bulevard îi anunța că facultatea cu pricina se desființase. Aveau, totuși, dreptul să susțină examen de admitere la Facultatea de Istorie din București, susținând o probă de geografie, în locul celei de  istorie universală.

A doua zi, și ultima de înscriere, Lena plecase, deci, în Capitală. Dimineață, tatăl  său o însoțise la gară pentru acceleratul de la ora 5. Plecase să ia ,,câte o gogoșe”, dar, până să se întoarcă el, trenul plecase. La rând, la înscriere, Lena a stat cu emoții, de teamă să nu fie ceva în neregulă. Și chiar a fost: trebuia dosar cu șină!

Deși era duminică, aproape de ora prânzului, Lena avusese noroc cu librăria ,,Mihai Eminescu” din apropiere. În timpul examenului stătuse la Tanti, o rudă mai îndepărtată din partea mamei, undeva vis-a-vis de Operă, la etajul VII. Parcă și acum îi răsuna în cap zgomotul făcut, zi și noapte, de mașini, tramvaie și troleibuze.

Aici, în liniștea patriarhală a grădinii, Lena mai aștepta, încă, un semn de la București. Peste câteva zile, însă, cum nu primise nici scrisoare, nici telefon de la Tanti, se hotărî să plece, ca să afle singură rezultatul… De la gară, mersese direct la Universitate. După ce reuși, cu greutate, să deschidă ușa mare și grea de la intrare, se trezi, în holul îngust, acolo unde, pe ușile din față erau înșirate mai multe liste, cocoțate cam sus pentru înălțimea ei. În stânga, una singură, în dreapta, celelalte cu numele a aproape 600 de candidați. Lena începu să citească pe cele din dreapta. Când ajunsese pe la media 4 (patru), a renunțat, mai ales că gâtul o durea deja de la cât îl lungise, străduindu-se să citească listele puse atât de sus. Până la urmă, rezolvase toate cele șase subiecte de la geografie, inclusiv pe cel cu Depresiunea Arefu și, mai ales, pe cele de la istorie cu Greva muncitorilor din 1920 sau Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Așa că trecu la lista scurtă cu, nici mai mult, nici mai puțin de 44 de nume. Undeva, ușor peste jumătatea listei, Lena citi, evident în gând, MARINECN. Doamne, să fie ea? E drept că se potriveau și prenumele și inițiala tatălui și că peste N-ul de la urmă era bătut un I mare ceea ce ar fi însemnat Marineci, dar dacă nu vedea bine? Pentru că lista cu admișii era cam sus și la propriu și la figurat. Ar fi putut întreba la Secretariat, dar se temea de ridicol, dacă nu era numele ei? Așa că hotărî să plece la Tanti… Când ușa liftului se deschise, la etajul VII, pe palier era chiar ea: ,,Ei domnișoară, văzuși că reușiși?”. Abia atunci, Lenei îi reveni sufletul la loc.

Ziua următoare, cu trenul de la București și cu rata de la Slatina, până la Izvoarele, Lena ducea cu ea acea izbândă ce părea să limpezească, în sfârșit, Orizonturile spre care se îndrepta viața ei. Din toamnă, va fi studentă la Facultatea de Istorie și Filosofie, cum se numea din acel an. Când apucase spre ulița ce ducea spre casă, Lena se oprise de vorbă cu prietena ei din copilărie. Îi povestea întâmplarea cu listele, cu Tanti, când, nu știu cum, întorcând ușor capul spre dreapta, văzu, mai mult cu coada   ochiului, pe tatăl său, care trecuse podul și se îndrepta spre ea. „Dacă fata mea intră la facultate îmi dau și cămașa de pe mine…”, zisese Niculaie, când aflase că Lena se pregătea pentru a ajunge acolo. Cu cămașa ce fusese albă cândva și mânecile suflecate, ușor adus de spate și îngândurat, ajunsese aproape de a afla deznodământul. Lena avusese timp însă să-i gândească o mică farsă: „N-am luat, tată!”. Niculae, care simți cum îi fuge pământul de sub picioare, reuși să îngăimeze un „Lasă, tată, asta e…”, fără a o privi pe Lena în ochi, pentru ca ea să nu îi vadă privirea adumbrită de tristețe. Lena  nu-i văzuse privirea, dar simțise durerea din glasul lui, așa că nu mai rezistă, și, aproape urlând, zise: „Am reușit, tată!”. Instantaneu, se trezi înlănțuită de brațele lui și „albită” de atâtea pupături.

După care se despărțiră… Ea o luă spre casă, iar el, care, oricum, nu știuse unde plecase inițial, unde putea să se ducă acum decât la Bufet… Avea prilejul să sărbătorească posibilitatea de „a-și da cămașa de pe el”. După un rând de vermut și altul de bere, din cârciumă, se putea auzi cântecul fredonat de Niculae: „Să trăiască toată lumea și fetița mea de-acuma…”. Era cel mai drag cântec al lui, improvizat, în urmă cu aproape 18 ani și pe care nu-l uitase…

Prof. Elena Sîrghie

RELATED ARTICLES

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments