Motto: „Oricât de frumoasă ar fi strategia, din când în când, trebuie să te mai uiți și la rezultatele ei.” (Winston Churchill)
Cu câțiva ani în urmă, în perioada 2015-2017, am publicat câteva articole, pe tema „psihologia învățării”: „De ce învață elevii?”; „De ce nu învață elevii?”; „Să-i învățăm pe elevi… să învețe” etc. Susțineam atunci, și întăresc acum, că elevii trebuie învățați să învețe consecvent, creativ, să înțelegem că actele și acțiunile desfășurate în acest scop trebuie să contribuie firesc la angajarea lor, să-i transforme în participanți activi și conștienți la propria lor formare. Tot ceea ce facem cu elevii și pentru ei, se impune să fie în concordanță cu cerințele unui exercițiu, tocmai că predarea-învățarea nu este, în ultimă instanță, decât un exercițiu complex, greu de efectuat și, mai ales, de finalizat.
Faptul că în clasă punem accent pe inocularea priceperilor și deprinderilor intelectuale și practice de a învăța și de a munci, nu exclude însă conținutul, exactitatea și varietatea acestuia. La dobândirea tehnicii de a învăța, în fond de a aplica în condiții concrete și variate unele cunoștințe sau operații, nu se poate ajunge fără revenirea asupra lor, reluarea și aprofundarea lor permanentă.
În asemenea situații, profesorul, preocupat să optimizeze predarea-învățarea, iese de sub influența rutinei, dobândește simțul și gustul perfecționării continue, priceperea de a revizui ceea ce a făcut, de a proiecta ceea ce urmează să facă. Lucrând în acest fel, el scapă de maniera individualistă și ajunge, într-o măsură mai mare, unul dintre factorii cu adevărat decisivi ai reușitei școlare.
Învățarea în școală, cea clasică, ajunge astfel să fie din ce în ce mai mult o activitate formativă. În cadrul său, se deplasează accentul de la exersarea funcțiilor memoriei asupra gândirii și memoriei logice, fiindcă în toate circumstanțele materiale nu sunt „servite” elevului de profesor, ci orânduite și structurate, astfel încât acesta le pătrunde, se pătrunde de semnificația lor și, în funcție de obiectivele stabilite, învață să le caute, să le implice și să le întrebuințeze, în momentul oportun. În acest fel, ceea ce îi părea sau putea să-i pară la un moment dat incomprehensibil se atenuează ori chiar se anulează, prin explicații și imagini suplimentare, prin căutări proprii, asidue, acțiuni asistate din punct de vedere pedagogic.
O asemenea învățare – cea clasică, în școală – dezvoltă elevul, ea nu-l supraîncarcă, tocmai pentru că, prin fiecare act ori acțiune bine motivată, el știe de ce face sau de ce învață într-un anumit fel, fiindcă, în fond, numai așa se învață – întrebând și întrebându-se, văzând și făcând, structurând și restructurând, creând și recreând cele ce urmează să fie învățate.
Trebuie să-i învățăm pe elevi să învețe singuri o lecție, trecând prin toate etapele psiho-pedagogice ale predării. Îmi amintesc, cu plăcere, cum se desfășurau „meditațiile” în internatul Liceului „Radu Greceanu”, în perioada 1970-1978, pe când eu eram director adjunct. În acea perioadă, aveam peste 350 de elevi interni, dintre care 80 de fete, în două localuri. Meditațiile erau „supravegheate” de cei mai buni elevi interni din clasele a XI-a și a XII-a. În fiecare săptămână, acești „îndrumători de meditații” erau „instruiți” de profesorii de specialitate, cum să-i sprijine pe cei din grupa lor, în învățarea pentru ziua următoare.
A fost nevoie ca să fim obligați, noi – elevi, părinți, dascăli – să întrerupem școala, pe o perioadă cam lungă, pentru ca să ne dăm seama că era bine să-i fi învățat pe elevi să învețe singuri o lecție. Suntem obligați toți – elevi și profesori – să ne adaptăm acestei perioade, să ne obișnuim cu „învățarea online”. Învățarea online, se alătură învățării în școală, clasică, completându-se reciproc. Prima dezvoltă autonomia și curiozitatea elevului, transformă tehnologia într-un aliat pe termen lung, permite elevilor să învețe în ritmul propriu, își pot modifica orarul, după cum doresc, pot accesa informații, indiferent de locul unde se află, pot executa încercări nelimitate de rezolvare, dacă au greșit cumva, o pot lua de la început.
Copiii din generațiile digitale par să-și dorească ceva mai mult, atunci când vine vorba de școală și învățare, pentru că, fie că nu înțeleg lecțiile din clasă, fie că refuză să-și facă temele și pentru că astăzi, în educație, „tehnologia este parte a vieții de zi cu zi”. Elevii au nevoie să fie susținuți în procesul învățării – fie cea clasică, fie cea online – în scopul de a oferi ajutor atractiv în a înțelege, a aprofunda și a exersa ceea ce fac la școală.
Am constatat că învățarea online, bine organizată și eficient structurată, este pe placul elevilor. Ea îi încurajează pe elevi să aibă atitudine pozitivă față de învățare. Învățarea online vine în completarea învățării clasice, tocmai pentru că economisește timp, deoarece s-a constatat că, în pragul unor examene importante, pregătirea online crește randamentul cu peste 50%,dar numai dacă elevul „a fost învățat să învețe astfel”.
Reușita noastră – atât în învățarea clasică, cât și-n învățarea online – este direct proporțională cu măsura în care izbutim să asigurăm perpetuu asistența pedagogică necesară, corelarea ei cu solicitudinea, totul în așa fel încât să-i convingem pe elevi, să învețe din proprie inițiativă, în condiții de disciplină perfectă, probitate și obiectivitate.
Astfel, școala va rămâne un mediu de promovare a valorilor și practicilor democratice, în care să domnească un climat propice învățării, descoperirii de sine și orientării elevului spre împlinirea în viața privată și publică, respectiv în carieră și în acțiunea socială, prin exersarea deplină a calității de cetățean al unei societăți ultratehnologizate.
Prof. Dumitru Nica, Slatina
