Salve magister! «Omul» din… copil!

Cu ceva timp în urmă, am asistat la toate posturile de televiziune la „isteria” Boureanu. Toți comentatorii, toți analiștii, mulți dintre ei nepregătiți în domeniu, își dădeau cu părerea, condamnând pe nedrept, când părinții, când școala, când comunitatea. Dar, nimeni, niciodată nu a stat să gândească la cauzele care au dus la această situație, să răspundă la „de ce fata a ajuns aici?”, „cine se face vinovat?”, „ce măsuri psiho-pedagogice trebuie luate și de către cine, în asemenea cazuri?” etc.

Există asemenea cazuri, foarte multe în grădinițe, în școli, în familii, dar, asistăm pasivi la ele.

Aceste lucruri m-au făcut să-mi aduc aminte de vorbele profesorului meu de psihologie, Ion Drăgan, din timpul facultății. (Cu peste 55 de ani în urmă, am făcut, la facultate, Psihologia Copilului și Psihologia Învățării, cu acest minunat psiholog, pedagog, profesor, dar și părinte).

Dânsul ne spunea: „Dragii mei, voi veți fi profesori, educatori. O să aveți pe mână, spre educare și instruire, copii, elevi, de diferite vârste. O să fiți fiecare dintre voi părinți. De-a lungul vieții voastre să țineți cont că fiecare copil, fiecare elev, are ceva BUN în el, „are o față nevăzută”. Să vă bazați pe aceasta, să porniți de la ea în tot ce veți întreprinde în activitatea de cunoaștere, de educare a fiecăruia.”

Ca părinte, ca profesor, ca director de unitate școlară, ca inspector școlar, am fost preocupat întotdeauna, de această „față nevăzută” a copiilor, a elevilor, a tinerilor, a oamenilor în general, pentru că am considerat-o „problema problemelor” (cum spunea profesorul meu) și, personal, consider că „rezolvarea” ei, reală și definitivă, ne-ar oferi posibilitatea cunoașterii temeinice a copilului, a elevului și, pe această bază, a orientări și formări lui plenare.

Pentru că nici părinții, nici educatorii nu-l tratează pe copil, pe elev, ca pe OMUL aflat într-o anumită etapă a evoluției și formării sale și necunoscându-l, nevăzând „partea bună” a lui, nu țin niciodată seama de el, în ceea ce întreprind.

Să fi uitat oamenii maturi câte întrebări, câte sentimente clocoteau și în ființa noastră în perioada copilăriei și a adolescenței? Este bine și drept să ne prefacem că „am uitat cu desăvârșire, ceea ce, de fapt nu se poate uita: acea învolburare de gânduri și nedumeriri, acel clocot și acel chin atât de specific unei anumite vârste?”

Credeți că se rezolvă ceva replicând invariabil:  „La vârsta ta nu ai dreptul să….; îți este interzis să…; așteaptă să fii mare și să spui…”, în fața unui copil, în fața unui elev? Întotdeauna, la asemenea exprimări, este nevoie de o justificare plauzibilă, de un argument logic.

De ce uităm noi – unii părinți și unii profesori – că, neînțeleși, neajutorați la timp, cu sfaturi, cu îndrumări, nu doar cu dojeni și porunci, copiii se văd siliți să deschidă singuri – și, adesea mult prea devreme – „cartea atât de încâlcită, atât de complicată, care este, „cartea vieții”?

Necunoscându-i bine conținutul, unii îi înțeleg pe dos prevederile și iau drept bun ceea ce, în realitate, este rău și dăunător.

Să nu uităm noi, părinții și educatorii, că, în cunoașterea și în rezolvarea celor mai grele probleme, cele ale vieții, copiii, elevii, tinerii  în general, oamenii, au neapărată nevoie de priceperea noastră, de experiența noastră, de solicitudinea noastră mai ales.

A observat cineva că astăzi, creștem o generație de tineri cu mentalitate de victimă, hipersensibili și obosiți înainte de vreme?

Cunoaștem toți că tinerii de azi nu s-au născut obosiți, ci obosesc pentru că intră de la vârste tot mai mici într-un program foarte solicitant. Cine trebuie să elimine cauzele în această direcție? Un răspuns corect: familia, școala, comunitatea.

Tinerii de azi sunt atât de temători și neîncrezători  încât nu sunt deloc pregătiți să se descurce cu provocările de bază ale vieții de adult. Sunt nenumărate cazuri de tineri cu depresie, cu anxietate și atacuri de panică grave, ținând cont de instabilitatea care caracterizează societatea modernă.

Sunt copii, care datorită lipsei de educație în familie, apoi în școală, oferă foarte puțin și cer foarte mult nu numai de la familie și de la cei cu care vin în contact, ci în orice situație, devin veșnic nemulțumiți pentru că au impresia că li se cuvine mult mai mult.

Iată de ce pentru mine, factorii care trebuie să aibă continuitate în materie de cunoaștere, instruire și educație pentru copii și elevi, au fost și rămân, familia și școala. Cunoaștem cu toții câtă pricepere, câtă muncă de calitate, câtă putere de sacrificiu, câtă responsabilitate impune o activitate instructiv educațională, atât pentru părinți, cât și pentru educatori.

Cunoscut fiind faptul că, educatorul este cel care pune bazele pregătirii viitoare a copiilor pentru viață, îl învață pe copil să „trăiască”, îl ajută să înțeleagă omenia, îi formează caracterul, îi dezvoltă pasiunea pentru cercetarea lucrurilor, îi organizează și-i orientează activitatea, că îl învață pe copil arta de a izbândi , îl sprijină în a ști să-și găsească fericirea în profesiune, în familie și de a se înțelege armonios în societate, consider că Școala este factorul coordonator în întreaga activitate de cunoaștere, instrucție și educație a copiilor, elevilor și tinerilor, a tuturor oamenilor.

Prof. Dumitru Nica, Slatina