AcasăEducațieSalve, Magister! PUTEREA CUVÂNTULUI

Salve, Magister! PUTEREA CUVÂNTULUI

Motto: „Miracolul suprem: cuvântul, cu diviziunea lui: limba!”
Tudor Arghezi

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații, sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice. Conceptul de comunicare este strâns legat de existența noastră, iar apoi, ca societate, datorită faptului că ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Comunicarea îndeplinește una dintre nevoile psihologice fundamentale ale ființei umane, este vorba despre nevoia de interacțiune. În timpul vorbirii, comunicarea nu se efectuează numai prin cuvinte, ci și prin intermediul tonului vocii, al amplitudinii sau localizării respirației, al variației coloritului feței, al atitudinii noastre etc.

Noi, oamenii, și numai noi, suntem stăpâni peste o forță, uneori, aproape nebănuit de mare, de necalculat, cum rezultă din versurile:

„Ca-n basme-i a cuvântului putere:
El lumi aievea-ți face din păreri,
Și chip etern din umbra care piere,
Și iarăși azi din ziua cea de ieri.”
(Poezia „Cuvântul”, de Alexandru Vlahuță)

Această forță, care este cuvântul și care reprezintă elementul de bază al comunicării dintre oameni, piatra de cel mai mare preț, prezentă, în toată zidirea civilizației umane, reușește, după cum ne asigură același poet, în aceeași poezie:

„…S-aprindă-n inimi ură sau iubire,
De moarte, de viață-I dătător,
Și neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate aduce mântuirea lor”.

Fiecare ființă omenească, în toate momentele existenței sale, are absolut nevoie de cuvântul ce exprimă adevărul, de potrivirea cuvintelor, în așa fel încât gândirea și simțirea umană să fie receptată întocmai și să nască ecoul dorit, așa cum reiese și din cuvintele lui Tudor Arghezi: „…Toate cuvintele însă lăsate-n voia singurătății lor sunt ca niște timbre uzate și nu pot evoca peste-nconjurul lor îngust nimic. Când vine cântărețul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca păsările îndrăgostite la ivirea liniștitelor dimineți; ele cântă, vorbesc sau amenință și blestemă… Și, după cum sub un condei cuvintele uscate se îndulcesc, sub un condei mai viu ele înviază mai mult; focul sfânt care le-a zămislit le dă și o vigoare mai dură. Miracolul cuvântului se împlinește cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte, trec lămpile cu raze divergente ale talentului de a le reconstrui”. („Scrisoare cu tibișirul”)

Dar mi se pare că cei care trebuie să aibă, într-un chip cu totul special, înțelegerea a ceea ce poate săvârși cuvântul cu forțele-i miraculoase, sunt aceia care trudesc, prin mijlocirea vorbelor, la plăsmuirea și modelarea personalității oamenilor, la zidirea edificiului de dinăuntru al ființei omenești. Aceștia sunt slujitorii școlii, fie că se numesc educatori, învățători sau profesori, dascăli care formează personalități.

Ceea ce mi se pare cu adevărat emoționant și hotărâtor, în comunicarea umană, nu sunt cuvintele, ci sufletul lor, dar, mai ales, priceperea mânuitorului de vorbe de a dezvălui acest suflet, de a-i descătușa comorile chemate să acționeze asupra semenilor noștri. Este vorba, fără îndoială, și de meșteșug aici, fără ca aceasta să fie, însă, esențial în realizarea efectului.

Oamenii și, mai cu seamă, copiii știu, cu precizie, când noi, dascălii, vorbim numai din „gură” sau când o facem din suflet, când ne asociem toată ființa care vibrează de bucurie sau de durere, de încredere sau de îndoială. Pentru ca toate aceste trăiri ale noastre să poată fi comunicate, fără deformare, elevilor și să poată fi apreciată de ei, trebuie să-i asigurăm pe toți – și asta, desigur, prin faptele noastre – că tot ceea ce întreprindem în cadrul vastului și atât de complexului proces al instruirii și educării este călăuzit, de cele mai bune, mai curate și mai cinstite intenții, de spiritul de dreptate, niciodată obosit. Și încă ceva-tactul, tactul cu care spunem sau facem una sau alta, tactul așa-numit pedagogic, nu trebuie să ne lipsească niciodată. De prezența sau lipsa lui depinde, uneori, totul. „Un educator care are și tact pedagogic este mai mult decât un profesionist!” (Ion Drăgan – psiholog)

O caracteristică  a actului pedagogic este faptul că profesorul vădește, față de elevi, înțelegere, îi apreciază, este prietenos, uman, manifestă o toleranță corespunzătoare. Pe drept cuvânt, putem afirma că Piaget avea dreptate când spunea: „…tactul pedagogic implică un aspect înnăscut și unul dobândit, dar nu se știe unde se află bariera dintre ele…”.

Profesor Dumitru Nica
Slatina

Comandat de Partidul Social Democrat - Organizația Județeană Olt. CUI mandatar financiar coordonator 11240017.
- Advertisment -

Most Popular

- Advertisment -