În ultima perioada observăm că majoritatea părinților s-a îndepărtat de școală, nu-și mai aduc contribuția alături de școală și societate la educarea copiilor, a tinerilor. De ce? Cauzele sunt multiple, de natură subiectivă și obiectivă.
Tocmai de aceea, o sarcină în plus, îi revine școlii. Dascălul este cel care să urmărească, alături de părinți, formarea la copii și tineri a stăruinței, perseverenței.
Stăruința e o acțiune interioară, un act de voință deosebit de important în viața omului, atât în perioada copilăriei cât și după aceea. Ea nu face parte din grupa înclinațiilor, talentelor ci se formează prin exerciții. Am putea-o numi, fără să greșim, motorul de pornire al celorlalte acțiuni. Cel care o cere altora trebuie ca el însuși s-o aibă. Ne referim, în primul rând, la părinți și educatori. Stăruința lor stă la baza oricărei activități, iar împreună cu interesul pentru învățătură, pentru muncă in general, sunt căi care conduc la învingerea comodității și la realizarea unor activități de calitate.
Copilul imită ceea ce vede și cum vede. De aici rezultă obligativitatea ca părinții, educatorii să-i ofere permanent exemple vrednice de urmat: muncă cinstită, disciplină și comportare civilizată. Aceștia trebuie să-i arate cu răbdare cum să învingă greutățile întâmpinate, cu propriile lui mijloace. Să-l convingă că munca e o necesitate (astăzi, parcă toți ne ferim să folosim această expresie), fără de care nu poate exista ființa umană, că bunurile, obiectele de care ne folosim sunt create de om printr-o muncă adesea istovitoare, dusă cu pricepere, stăruință, răbdare și responsabilitate.
De ce nu ne uităm uneori la învățământul japonez? Învățământul japonez domină clasamentul mondial de decenii. Cel mai important lucru pe care copiii îl învață în școală este RESPONSABILITATEA. Sistemul de învățământ japonez are o puternică latură practică, elevii fiind învățați să devină responsabili, făcându-și singuri curățenie în școală sau servind masa în clasă, alături de profesori. Acest lucru ajută la construirea unor relații pozitive profesor-elev. La școală au ocazia să învețe de toate, de la bunele maniere la masă, până la algebră sau trigonometrie.
Valoarea acordată educației în Japonia este poate cel mai bine descrisă de un proverb local: „De cât o mie de zile de studiu mai bine o zi cu un profesor bun”.
În dragostea lor față de copii, unii părinți le intră în voie, le satisfac orice dorință, trec cu vederea unele greșeli ale acestora. Mai târziu, dorințele pot spori și canalizarea „spre muncă” e mult mai greu de înfăptuit. De asemenea, când copiii ajunși elevi trebuie să depună efort intelectual atitudinea acestor părinți îmbracă forme diferite. Unii le fac temele fără a le arăta cum au rezolvat problema ori exercițiul la matematică, fără a le spune cum a procedat la „Compunere”, fără o participare activă a copilului lipsindu-l pe acesta de posibilitatea „de a deprinde tehnica respectivă”. Alții sunt dezinteresați total, iar o altă categorie, insistă pe lângă dascăl, să-i dea copilului notă maximă.
Odată cu „participarea la muncă” a copilului să-i trezim acestuia interesul pentru a nu se lăsa copleșit de greutăți, să nu se oprească la jumătatea drumului, ci să ajungă să „trăiască prin muncă cinstită a brațelor și a minții sale”. Cine trebuie să îndrume pe părinți în această direcție? Răspunsul este categoric: școala, dascălul. Cum majoritatea dascălilor au o pregătire psihologică, pedagogică în acest sens, redusă sau necorespunzătoare (concursurile de ocupare a catedrelor libere au demonstrate acest fapt), atunci și „instruirea părinților”, educarea elevilor în direcția „stăruinței, perseverenței tenacității, a pasiunilor” devin greoaie.
Subliniind rolul acestora în viața copiilor, a tinerilor, Erasmus spunea, că ele „conduc pe cei care se avântă cu ardoare pe calea înțelepciunii, ele sunt acele care-i îndeamnă să îndeplinească toate îndatoririle virtuții și le inspiră gândul și dorința de a face binele”.
Prof. Dumitru NICA, Slatina
