În timp ce mă gândeam cum să scriu acest material, după o activitate didactică de peste 45 de ani, să văd ce înseamnă „tact pedagogic”, mi-am amintit de câteva evenimente, pe care am să le prezint cronologic.
1. În martie 1954, fiind elev în clasa a VI-a, la Școala Generală Perieți, comuna Perieți, unde m-am născut, crescut și am fost educat, am trăit „pe pielea mea”, un eveniment neplăcut. Era campanie electorală în vederea alegerilor pentru Marea Adunare Națională și toate gardurile de pe marginile șoselei erau pline de afișe. Ambele șanțuri ale șoselei erau „pline ochi” cu apă. Un grup numeros de elevi, ne deplasam de la școală, spre casă. Pe la mijlocul drumului, ne-am apucat să rupem afișele și să le aruncăm pe apa din șanțuri. La un moment dat, un salariat al primăriei, ne-a oprit, ne-a notat numele pe o hârtie, spunându-ne: „Ați dat de dracu și voi și părinții voștri”. Ziua următoare, împreună cu părinții, ne-am prezentat în fața directorului școlii, Gheorghe Lincă, un adevărat om, serios, exigent, veteran de război, absolvent al Școlii Normale din Câmpulung.
După o muștruluială serioasă în fața părinților, pe noi elevii ne-a trimis la clase și a rămas cu părinții. Când am ajuns acasă, a urmat o critică părintească. Mă gândeam ce va urma și la școală. Dar, nu a mai urmat. Acum mă întreb: cum a reușit directorul să ne salveze pe noi și părinții noștri? Tot acum, răspund: poseda un deosebit „tact pedagogic”!.
2.În 1955, am devenit elev la Liceul „Radu Greceanu”. În clasa a XI-a (eram ultima generație nemixtată – fără fete – și prima generație cu unsprezece clase), aveam diriginte pe profesorul Gheorghe Cotar, profesor de Științe Sociale. Fiind clasă numai de băieți, „mai mulți din oraș decât de la țară”, eram foarte indisciplinați, prea „copilăroși”. Prin luna octombrie, unul dintre colegi, Cristian O., a venit în clasă cu o praștie, cu „cartușe” – niște gogoloaie din hârtie umedă, dar tari de puteai sparge geamul cu ele. Într-o pauză, ne-am apucat să facem concurs de „ochire cu praștia”. Unul dintre colegi a tras și a „ochit în ochi” un tablou din cele nouă ale membrilor Biroului Politic al P.M.R., care erau pe peretele din față. Scandal mare! Pauza terminându-se, a sosit în clasă, profesoara de chimie, domnișoara Angela Cruceru, o distinsă profesoară, foarte exigentă, bună cunoscătoare a specialității pe care o preda. Văzând atmosfera din clasă a chemat dirigintele nostru. Ca să nu deranjeze ora, acesta a zis: „Ne vedem după ora 13.00, la o oră de „dirigenție suplimentară”. Am crezut că ne va elimina, că ne va ierarhiza pentru exmatriculare etc. Dar, după ce ne-a făcut cu „ou și cu oțet”, ne- a spus: „Dacă se va mai întâmpla o cât de mică abatere voi propune cele mai severe măsuri”. Ce s-ar fi întâmplat cu unii dintre noi, dacă erau exmatriculați înainte cu câteva luni de Bacalaureat? Acum mă întreb: „A dat dovadă dirigintele nostru de tact pedagogic?” Și tot eu răspund: Da.
3. În 1964, am terminat Facultatea de Matematică, la Universitatea Timișoara și am fost numit – guvernamental, la Șc. Generală Perieți (am fost al doilea pe țară la repartizări, dar în Slatina nu a fost nici un loc), iar în 1968 am fost transferat, în interesul învățământului, la Liceul „Radu Greceanu”. Un vis împlinit! În 1970, la nici 29 de ani împliniți, am fost numit director-adjunct la liceul pe care îl absolvisem cu 11 ani înainte. O nouă provocare! Eram coleg de cancelarie cu aproape toți profesorii mei de la liceu: Mihai Popescu – matematică, Nicolae Popescu-Optași – istorie, Alecu Popescu – geografie, Ion Bodescu – biologie, Angela Cruceru – chimie, Ion Nijloveanu – limba română, Maria și Gheorghe Ungureanu – limba română și mulți alții. La acea vreme, erau peste 130 de cadre didactice, ingineri și maiștri în liceu.
Într-una din zile, prin luna mai 1972, ieșeam de la o clasa (a X-a D), unde avusesem oră și mă îndreptam spre cabinet, unde aveam planificată o discuție cu un părinte. În timpul discuției, a venit un elev din clasa a IX-a, plin de sânge. Mi-a povestit ce s-a întâmplat. Elevul Cătălin P., dintr-o clasă la care eu predam matematica, îl făcuse numai sânge. Am trimis elevul la cabinetul medical și am terminat discuția cu părintele. Am stat apoi și m-am gândit: să-l chem pe Cătălin în pauza următoare și ce măsuri să iau? Cătălin era un băiat foarte bun la carte, mai ales matematică, rezolva sute de exerciții și probleme, a și terminat Facultatea de Electonică, dar era și cam indisciplinat. Mă și gândeam, să-i propun eliminare, să-i propun scăderea notei la purtare, însă știam că este în prag de bacalaureat. Pauza următoare, înainte de a informa dirigintele (o profesoară de sport foarte exigentă), l-am chemat pe Cătălin la cabinet. Cum a intrat pe ușă mi s-a adresat: „Tovarășe director, eu l- am lovit. L-am făcut sânge pentru că m-a înjurat de mamă și eu nu iert pe nimeni pentru așa ceva. M-am făcut că nu știu despre ce este vorba și i- am răspuns: „Cătăline, te-am chemat pentru că vei merge la etapa județeană a olimpiadei de matematică. A plecat cam mirat din cabinet, dar liniștit și până la terminarea liceului nu a mai avut abateri de acest fel.
Deseori m-am întrebat: ce se întâmpla, dacă eu mă pripeam și luam măsuri necântărite, chiar dacă erau prevăzute de regulamentele școlare? Cred că-l înrăiam de tot pe Cătălin și îl îndepărtam de școală. Mă întreb și aici, acum: A fost vorba de „tact pedagogic”? Răspund la fel: da.
4. În 1978, după opt ani de conducere la Liceul „Radu Greceanu”, am fost promovat inspector de specialitate la I.Ș.J.Olt, unde am activat până în decembrie 1991. Prin primăvara anului 1988, eram într-o inspecție de specialitate la o școală din zona Corabia. Asistam la o oră de recapitulare la clasa a VIII-a, algebră. Cunoșteam profesoara ca fiind foarte bine pregătită profesional, exigentă și nu era prima dată când o vedeam la clasă. Dar, a dat spre rezolvare unui elev, la tablă, o expresie algebrică, s-o aducă la forma cea mai simplă. Pe la mijlocul rezolvării, s-a strecurat o greșeală de semn, nesesizată de profesoară. Elevul a mers mai departe, a ajuns la un rezultat și a sunat clopoțelul. Eu m-am gândit pe moment: nu pot pleca așa, observasem greșeala și dacă o observase și un elev!? Am rugat- o pe profesoară să nu șteargă tabla și să rămânem doua minute cu clasa. Am mers în fața clasei și le-am spus: tovarășa profesoară, ca să vadă dacă voi sunteți atenți, a lăsat să se strecoare o greșeală în rezolvare. A observat-o cineva? În tot acest timp, profesoara, cu lacrimi în ochi, încerca să spună că nu a strecurat greșeala… Nu i-am dat atenție profesoarei, iar o fetiță, din prima bancă, s-a ridicat și a arătat unde s-a făcut greșeala. Am ieșit în pauză, am lămurit-o pe profesoară de ce am procedat așa și a obținut calificativul foarte bine. Am dat dovadă de „tact pedagogic”? Cred că da.
Putem trage concluzia că, pe lângă o pregătire de specialitate profundă, un cadru didactic trebuie să fie dotat și cu o pregătire psiho-pedagogică corespunzătoare, cu un tact pedagogic pe măsură. Dobândirea tactului pedagogic ar trebui să fie unul din obiectivele fundamentale ale pregătirii cadrelor didactice, ca o expresie firească a profesiei. „Un educator care are și tact pedagogic este mai mult decât un bun profesionist”, ne spunea profesorul univ. dr. Ion Drăgan – psihologie, în timpul facultății. Dacă și unul și celălalt își desfășoară activitatea pe baza unor principii și legități științifice, a unor regulamente, primul posedă, în plus, capacitatea de a aplica principiile, regulamentele în mod nuanțat și diferențiat de la o situație la alta.
În raport cu elevii, educatorul cu tact pedagogic devine consilier, partener, construind, prin sugestii și îndrumări, o relație autentică de colaborare și coparticipare. Tactul pedagogic este un simț al măsurii specific educatorului, în variatele sale ipostaze. Tactul pedagogic al cadrului didactic se remarcă în mare parte prin respectarea personalității elevului. Aceasta presupune, înainte de toate, a manifesta un interes deosebit față de elev, a-i cunoaște trăsăturile individuale de dezvoltare, adoptând, de la caz la caz, o atitudine diferențiată față de acesta, a-i acorda considerația cuvenită, fără a-l subaprecia, fără a-l înjosi, fără a-l ironiza, fără a-l umili, ci, din contră, să ia în considerație părerile acestuia și să i le respecte. O caracteristică a tactului pedagogic este faptul că profesorul vădește, față de elevi, înțelegere, îi apreciază, este prietenos, uman, manifestă o toleranță corespunzătoare. Pe drept cuvânt, putem afirma că Piaget avea dreptate când susținea că „tactul pedagogic implică un aspect înnăscut și unul dobândit, dar nu se știe unde se află bariera dintre ele”.
Prof. Dumitru Nica, Slatina
