ED. MJM CRAIOVA, 2012
În condițiile exploziei versului liber, atracția către forma fixă de poezie rămâne tentantă și este o mare bucurie să constați că mai apar volume care adună ca într-o albie curgând silențios, sonete sau rondeluri. Totuși, nu mulți sunt aceia care astăzi au curajul să cocheteze cu sonetul, poate pentru că, în general poezia cu formă fixă pare să îngrădească, să limiteze. Volumul „Șarmant April” al poetului Janet Nică, o adevărată recoltă de sonete este un exemplu demn că, iată, această poezie este menită a strânge, pentru ca mai apoi să ofere.
A scrie despre timp, univers, iubire, respectând canoanele impuse de sonet, seamănă cu o aruncare în valuri. Adesea, de ce nu, fără colac. Și ca și când asta n-ar fi de ajuns, Janet Nică scrie și un sonet-glosă, „pulsatorie”, pentru a arăta că valurile sunt atât de mari. Totul pare a fi o veșnică antiteză, o zbatere între două lumi, o căutare asiduă. „Îmi cere noaptea munți de dări de seamă / că-n sânge moare zilnic o fanfară / Bisericile gândului mă cheamă / iar demonii trag îngerii pe sfoară…/ Călcând concepte râncede-mpușcate, / mi-e pacea piramidă de păcate.” (Sonetul fără sfârșit).
La poalele Timpului e mereu poetul, care încearcă să urce, să lupte. „E veșnic zeul care zilnic moare,/ nu cel împărățit prin artificiu/ Un zeu e hrănitor, e respirare/ suprema respirare de serviciu!/ Așa-i Poetul: țipăt indirect,/ înscăunând potabil dialect.” (Pulsatoria V).
Poezia lui Janet Nică este o chemare la depășirea limitelor, o călătorie spre absolut făcută prin cuvânt.
Dumitru BOTAR
