Conducta este definită ca fiind un ansamblu de țevi destinate transportului materialelor lichide sau gazoase. Dar, conducta, în sens de aducțiune, este denumită și ca un fir metalic sau cablu prin care circulă energia electrică sau informația. Conductele, pe scurt, transportă utilități, fără de care un perimetru însemnat al planetei noastre nu ar putea trăi. Ele au împânzit spațiul terestru și acvatic, fiind denumite, așa, poetic, adevărate „rețele vasculare”, unde, chipurile, pulsează sângele omenirii. Acum vreo câțiva ani buni, cred că peste 25, președintele Emil Constantinescu, privind o hartă a Europei într-o deplasare a domniei sale peste hotare, a constatat că toate magistralele europene, fie ele gazoducte, oleoducte, feroviare sau rutiere, erau tangente pe toate punctele cardinale ale României. „Ricoșau”, efectiv, când întâlneau granițele țării noastre…
Globalizarea, despre care nu se prea mai vorbește, probabil începe să dea rateuri, a pus accent, printre altele, și pe Conductă, adică pe legături; toată lumea să fie legată la ceva. Comunitățile nelegate fiind catalogate, în sensul globalizării, necivilizate. Pe ansamblu, mare parte a omenirii este dependentă de acest obiect, dar mai ales de cei cu mâna pe robinetul de alimentare al rețelei. Conductele au devenit, în timp, un mijloc de constrângere, o formă de control. Acestea ar trebui să ducă spre oameni necesarul vieții de zi cu zi, însă prin ele se transportă astăzi interese financiare sau politice și teamă pentru cei care le folosesc. Au ajuns, de fapt, adevărate „linii de lupte geopolitice” între guverne sau corporații din spații planetare diferite. Cei rămași independenți din acest punct de vedere se văd nevoiți să renunțe, treptat, la acest statut:
„Cum noi nu avem apă în sat (adică, rețea de apă) i-a pus fii-su hidrofon,” povestește femeia cu oarecare invidie (venise pe la ea o prietenă, de care se minuna că, la cei peste 80 de ani, reușește s-o mai viziteze, pe jos, de la capătul uliței) și într-o cameră i-a montat un fel de tub mare, pe curent, care, cică, încălzește apa. «Să faci duș, mamă, când vrei, i-a zis băiatu’ de la București, după ce a terminat de montat instalația de la baie. Ai apă rece și apă caldă la robinet. Apeși pe buton, învârți robinetul și gata apa». «Cum să dau eu drumu’ la ce a făcut el acolo, că mă încurc în atâtea botoane, robinete, țăvăraie și ce-o mai fi pe acolo!», mi-a zis prietena. «Eu mă spălam cum am învățat și, uite, am 85 de ani. Încălzeam apa cât suportam, foloseam de care voiam, de ploaie, de zăpadă sau de fântână… Acum, auzi, să fac duș! O să fac, n’am încotro!»”.
Izbiți de lumina acestei veri capricioase, care a mușcat temeinic din nopți, pensionarii satelor de la câmpie ies, rareori, din case, ca niște stafii ce poartă cu ele o altă lume, și mai scot din când în când câte o găleată cu apă din fântâna din fața casei. Cât timp? Nu se știe!
Radian Vasile
