Este o realitate incontestabilă că lumea satului se duce spre pustiire. Acolo unde iarba crește în vatra satului este un mare semn de întrebare. „Crește bălăurul” era expresia folosită în trecut pentru locul părăsit. Iar azi nu mai sunt tălpile oamenilor și nici animalele care să oprească invazia ierburilor pe drumuri și în curțile sătenilor. Cei care n-au plecat spre zări îndepărtate, pe zi ce trece din ce în ce mai puțini, și au ales sau nu să trăiască la țară, s-au înarmat cu motocoase și cu pompe pentru erbicidat. Însă iarba crește. La porți, stau bătrânii care au mai rămas, pe scaune, și nu văd țipenie de om pe drum. Drumurile comunale sunt asfaltate acum, dar cine va mai trece pe ele?
Cu ceva timp în urmă, când se asfalta un drum dintr-un cătun sărman, lăsat la voia întâmplării din vremuri imemoriale, parte a unui sat de la locul de întâlnire al Câmpiei Boianului cu locurile unde în vechime se întindea pădurea nebună a Deliormanului, o bătrână, la o poartă, privea echipa de drumari care muncea cu spor. Nu mai văzuse de multă vreme atâta lume pe drum. Era apatică și, văzând-o, unul din echipă îi zise: „Vezi, mamaie, îți punem asfalt! Nu-ți place?”
Bătrâna se uită la el și, fără să fie impresionată de marea binefacere, îi spuse cu obidă: „Acum puneți, mă, voi asfalt? Cine mai merge pe el, apa din ploi? Eu văd că e frumos, dar degeaba, oamenii care mai sunt pe ma’alaua asta nici pe jos nu mai pot să meargă. Când era lume, nu puneați, vă găsârăți acu’, când nu mai e lume”, continuă ea revoltată.
Apoi, cu privirea pierdută printre găliganii care așezau covorul negru, zise mai mult pentru sine: „Era țărână și praf, noroaie și șleauri mari și mergeam prin ele, eram mulți și ne chinuiam. Acu’ stau la drum și toată ziua și nu trece niminea, să mai schimbi o vorbă… Poate o trece pe asfaltul vostru, mai știi?!” Și asfaltarea continuă.
(Totul e adevărat, faptele sunt reale, discuția am auzit-o la S., satul nostru, pe când se asfalta în Șotânga Mică un drum prăpădit care mi-a întunecat dintotdeauna amintirile frumoase ale copilăriei. Eram copii, eram plăpânzi, trebuia să ajungem zi de zi la școală, iar drumul acesta, după ploaie, era iadul pe pământ.)
Cu stimă, Radian – 17.06. 2019
Pentru conformitate, Radian V. Vasile – patriot și profesor
felicitari, domnule profesor! sunteti un bun roman.