Imediat după 1989, în țara noastră a început să bântuie fantoma tranziției, cu efectele unei explozii devastatoare în toate domeniile. Într-un elan negativist de proporții apocaliptice, s-a trecut cu buldozerul peste toate acumulările de o jumătate de secol din societatea românească, cuvântul de ordine fiind „întâi să distrugem și apoi vedem noi ce punem în loc”. Iar unul dintre domeniile cele mai afectate de suflul uriașei explozii a fost, fără îndoială, Școala. Sub pretextul modernizării, corifeii noului regim postdecembrist (de fapt, gândacii de sub dușumeaua de prin cămările socialismului, ieșiți la lumină când au fost siguri că nu vor mai fi stropiți cu insecticidul imposturii) au împins școala românească în patul procustian al unei așa-zise reforme și au tăiat din ea cât au putut și cât au poftit, până când, la un moment dat, s-au trezit că au de-a face cu un schilod care abia mai este în stare să meargă. Iar actuala legislație din învățământ nu reprezintă decât o încercare disperată, de ultimă instanță, de a se mai recupera câte ceva de printre ruine.
Și dacă vrem să ne pronunțăm în termeni mai concreți, putem identifica un aspect, cel puțin unul, în legătură cu care legiuitorii de azi încă mai pot interveni. Este vorba de faptul că învățământul preuniversitar trebuie repus în cadrele lui firești, naturale, aș zice, date de cultura generală. Liceul trebuie redat culturii generale, specializarea urmând să fie lăsată în seama Politehnicii și Universității. O cultură generală care să-i așeze în aceeași bancă pe Homer și Euclid, care să facă să dispară situația de până acum, în care s-a acordat o nemeritată preponderență disciplinelor zise științifice, în fond tehnice. În timp ce peste tot în lume se lua act de pericolul prăpastiei care s-a creat între cultura de tip științific-tehnologic, în ascensiune, și cultura de tip umanist, în retragere, noi abia începeam să contribuim la adâncirea prăpastiei. Și nici acum nu înțelegem în suficientă măsură că disciplinele umaniste sunt singurele care formează.
Sigur, într-o societate modernă este nevoie și de Homer, și de Euclid. Pericolul apare atunci când cei doi sunt încurajați de pe margine să se faulteze reciproc și să-și revendice un închipuit drept la pol-position. Iar când nu există arbitru, câștigă cel în favoarea căruia intervin factori circumstanțiali. Așa se face că-n ultima jumătate de secol Euclid i-a tot furat startul lui Homer, ajungându-se în prezent ca umanitatea să descopere cu stupoare că trebuie să retragă niște medalii acordate nu tocmai pe drept.
Cu alte cuvinte, Școala trebuie să formeze viitorul Om – aceasta este menirea ei într-o societate umană, mai ales în condițiile contemporane când, asupra Proiectului-Om, încă de la prima sa schiță, se abat valuri din ce în ce mai mari, toate amenințând să-l șteargă de pe nisipul efemerității. Repet: să-l formeze, să-l modeleze în raport cu niște principii generale care să-i permită posibilitatea conviețuirii într-o societate din ce în ce mai complexă, pretinzând din partea indivizilor nu numai aptitudini, ci și atitudini. Tocmai aici intervine salutar rolul esențial, crucial al Profesorului. Căci numai el posedă știința și arta pedagogică, numai el poate să modeleze bulgărele de lumină și să-i dea forma și conținutul unei personalități atașate de valorile umanității și colectivității din care face parte. Fără școala în care actorul principal este Profesorul, copilul s-ar forma, într-un fel sau altul, la singura școală care-i mai rămâne – școala străzii și a internetului – având însă toate șansele să se piardă pe culoarele ei întunecate și lipsite de un minimum de semne indicatoare.
Și acum, când peste încă un an școlar s-a lăsat cortina și cei mai mulți dintre elevi au intrat în vacanță, suntem alături de cei aflați încă în examen de bacalaureat, urându-le mult succes și sperând ca rezultatele pe care le vor obține să reflecte exact eforturile depuse, ca și respectul pe care ei l-au acordat Școlii și Profesorului.
Constantin Smedescu
