Mărturisiri despre poetul ADRIAN PAUNESCU • Interviu cu fostul deputat Simion Bagdasar
Domnul SIMION BAGDASAR, fost profesor în județul Olt, fost inspector școlar și fost deputat în perioada 1993-1996, a avut amabilitatea de a–mi acorda un interviu despre Adrian Păunescu, pe care l-a cunoscut ca om, ca poet, ca politician, fiind colegi în Parlamentul României.
Când a fost prima dv. întâlnire cu poetul Adrian Păunescu?
L-am cunoscut pe poetul Adrian Păunescu, în toamna anului 1967. În acel an, am venit la Caracal ca profesor la Liceul Economic, unde profesoară de matematică era o doamnă, Felicia Păunescu. Soțul doamnei era profesor de limba română la școlile 3 și 4 din Caracal și era chiar unchiul lui Adrian Păunescu.
Într-o după amiază, fiind invitat acasă la familia profesorilor Păunescu, când am intrat în casă, în sufragerie, am fost întâmpinat, într-un mod plăcut, de maestrul Adrian Păunescu. După ce doamna profesoară a făcut prezentările, au început întrebările. M-a întrebat de unde sunt, pentru că nu vorbesc oltenește. Am răspuns că vin de pe meleagurile moldovene. „Iată un lucru comun. Eu sunt tot moldovean (basarabean), dar de pe partea cealaltă a Prutului”, mi-a spus dânsul.
Când i-am spus că numele meu este Bagdasar, imediat a făcut legătura cu marele neurochirurg, Dumitru Bagdasar, cel mai mare neurochirurg român din acele timpuri. Evident, i-am spus că acesta era fratele tatălui meu. S-a bucurat și a apreciat că ne-am cunoscut. Din acel moment, am rămas prieteni. „De acum înainte sunteți invitatul meu la cenaclu”, mi-a spus. Am primit multe invitații; cei de la poarta stadioanelor, conform invitației, mă conduceau la scenă, unde era Adrian Păunescu.
Ce puteți spune despre faptul că a fost marginalizat ca poet, după 1989?
Într-o perioadă, îmi amintesc că a fost acuzat că a scris pentru comuniști. Da! Dar diferența dintre comuniștii care erau în acea vreme și democrații de astăzi este imensă. Printre comuniștii de atunci erau și oameni iubitori de țară de neam, de popor, de tot ce reprezintă pământul românesc. „Democrații” de astăzi, mulți din ei sunt trădători de neam și de țară, luptă pe toate căile să se îmbogățească.
Păunescu a prevăzut foarte bine viitorul, a scris frumos și mult, a fost și va rămâne un poet important al neamului românesc.
Care este părerea dv. despre Cenaclul Flacăra?
Cenaclul Flacăra crea o sărbătoare în fiecare oraș al României. Prin Cenaclu, a însuflețit și a înfrumusețat toate trăirile reale ale poporului român, a îmbrăcat în haina poeziei iubirea adolescentină adevărată, iubirea de părinți, de neam și de țară, a iubit adevărul și dreptatea.
Cum s-a consolidat, pe parcurs, prietenia dvs. cu Adrian Păunescu?
L-am cunoscut mai bine, el fiind senator, iar eu eram deputat în același mandat. Tare mult s-a bucurat că vom fi împreună patru ani. Într-una din zile, când ieșeam în pauze de la ședințele camerelor reunite ale Parlamentului, mă căuta cu privirea și când mă găsea, ridica mâna în sus și striga tare: „Oltene, prietene, sunt aici!” Mergeam în sala mare la o cafea. Mă simțeam parcă apărat, onorat, că eram prietenul lui.
Într-o zi mi-a făcut o mare surpriză. A venit pe hol cu colegul și prietenul său din Senat, Corneliu Vadim Tudor. M-a prezentat acestuia foarte frumos cu cuvinte care m-au impresionat: „Îți prezint pe cel mai bun prieten al meu din Parlament”… În aceste pauze, îi rugam să recite din creațiile dumnealor. Era un adevărat spectacol pe hol. Erau apreciați de toți membrii Parlamentului. Când luau cuvântul, parcă vorbeau în versuri…
Ce sentimente v-a generat dispariția marelui poet?
Ce pot să mai spun! L-am iubit și îl voi iubi mereu, așa cum el a iubit poporul roman și marile valori. De câte ori citesc din poeziile sale sau îl ascult recitând, îmi apar lacrimi pe obraz. Sunt mândru că am fost contemporan cu Adrian Păunescu.
Ce ar mai fi de spus?
Marele prieten al poetului, Corneliu Vadim Tudor spunea: „Moartea fratelui meu Adrian Păunescu este o grea pierdere pentru cultura națională.”
Aș dori să închei cu câteva versuri memorabile din creația marelui poet A. Păunescu:
„Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Această boală se numește țară
Și leacul este ea, și numai ea!”
A consemnat prof. dr. Ștefania Marineanu