Iată două concepte care, deși par a fi indisolubil legate și noțiuni ce se suprapun în „oglindă”, ele sunt fundamental opuse. Singurătatea ține, pe de o parte, de aspectul fizic al problemei, în sensul că poți să-ți duci existența departe de tumultul vieții cotidiene, la distanță de aproapele și „departele” tău, iar pe de altă parte, de un exces de orgoliu personal, acela de a te considera deasupra celor ce te înconjoară. De a crede că oamenii din jur nu te merită… Există și o singurătate a modestiei exagerate, a unui comportament organic, de tip solitar, o singurătate nativă, să-i zicem așa, pe care o porți cu tine până la mormânt…
Spun asta, pentru că poți fi singur și atunci când ești aplaudat, convențional, la scenă deschisă. Reciți un poem, ,,cirezile democratice” bat asurzitor din palme, tu îți spui rolul până la capăt, dar ești singur în cuget și-n simțiri… Cade cortina. Te duci singur acasă, ca să fii tot singur. Chiar fiind alături de ai tăi, cu cei de care te-ai legat pe viață. O singurătate care poate fi benefică, pentru creație, pentru cariera profesională, pentru atingerea unor țeluri și realizări deosebite. O singurătate suportabilă, subiectivă, pragmatică, irațională, din punct de vedere social și uman, dar nobilă, uneori. Însă, tot singurătate se cheamă.
Însingurarea are o conotație psihologică mult mai puternică și aparține lăuntricului uman. Este atunci când te îndepărtezi de sine. Când nu te mai înțelegi… Când cei din jurul tău ți se par zei, semizei, dumnezei, iar tu te prăvălești în hău… „Încătrău?”, vorba lui Blaga. Totul, la nivelul ideilor sufletului, carierei și comportamentului social se prăbușește. Nu mai întrevezi nicio licărire de speranță, nici conturul vreunui pisc pe care să ți se așeze speranța…Ești un eu într-un alt eu care se nimicesc unul pe celălalt. În niciunul dintre aceste două entități inamice nu te mai regăsești. Ești ca un duh, deasupra lor, incapabil să le determini ca să încheie un armistițiu, pentru ca tu să preiei comanda și să redevii… Tu. Acel Tu al singurătății benefice, productive, suportabile inumane din punct de vedere social, dar nobile, în același timp, și nu acel Tu al însingurării absolute.
Însingurarea e, uneori, mortală…
Dumitru Sîrghie
