Civilizația și cultura umană au un singur izvor – învățătura – „aur care are preț oriunde”, după cum spunea Epictet. Actul învățăturii se oficializează în școli. Profesorul Ungureanu asemăna școala unui templu: „Așa cum rugăciunile din templul oricărei religii transfigurează omul și-i înnobilează ființa cu valori de sacralitate, în același fel, actul învățării în templul școlii transfigurează ființa umană și o aureolează cu nimbul sfințeniei”.
Un astfel de templu, ne permitem a spune, este Colegiul „Radu Greceanu”. În 1884, se înființa Gimnaziul Real din Slatina. Decizia înființării este luată în timpul ministrului Instrucțiunii Publice și al Cultelor Gh. Chițu, originar din Oboga, județul Olt. Avocatul I.I. Florescu în „Câteva amintiri despre Gimnaziul din Slatina” afirma că înființarea Gimnaziului Real din Slatina, ca și Școala de Agricultură Strehareți, s-ar datora lui Nae Protopopescu, mare proprietar din județul Olt. Deși ajutat de Costică Deleanu, prefect, Vasilache Jorj, senator, Dr. Kalinderu, deputat, Tache Protopopescu, directorul general al Regiei Monopolurilor Statului sau P.S. Aurelian, ministru al Domeniilor și Agriculturii, Nae Protopopescu era însă „sufletul tuturor marilor înfăptuiri de pe acele vremuri, printre care și acest Gimnaziu”. Noul Gimnaziu, fără clădire proprie, își începe activitatea, în toamna anului 1884, într-o casă cu chirie „Casele Ștefan Daniel”, nu departe de locul unde se află astăzi Colegiul, în urma unui contract de închiriere, pe doi ani, între proprietar și primarul de atunci al orașului, Toma Dumitrescu. Localul propriu se va ridica pe locul unde se află și azi, între 1889 și 1891, sub conducerea antreprenorului Francisco De Mezo. Clădirea cuprindea inițial corpul central cu etaj și două corpuri laterale. În anul școlar 1914-1915, va deveni liceu. În perioada 1918-1939, vor funcționa aici și alte școli: Școala de Meserii, Școala Normală de Băieți „Preda Buzescu”, Școala Normală de Fete, Școala Profesională de Fete.
Crescând de la an la an numărul elevilor, se impunea mărirea spațiului școlar și modernizarea liceului. Banii necesari vor proveni din trei surse: Ministerul Instrucțiunii Publice, Comitetul Școlar și contribuția țăranilor din județul Olt. Cea de-a treia sursă a însemnat acțiunea directorului de atunci Traian Biju, care, profitând de momentul acordării titlurilor de proprietate țăranilor proaspăt împroprietăriți, va colinda județul, cerând un „pol”, adică 20 de lei pentru fiecare pogon primit. Și, astfel, avea să noteze Traian Biju în „Memoriile” sale: „clădirea Liceului «Radu Greceanu» de azi poartă în zidurile ei sacrificiul bănesc al țăranilor din județul Olt. Cu mijloacele lor modeste, săraci dar mulți, țăranii se înscriu anonim printre slujitorii luptei spre lumină”. Cu banii strânși, s-a realizat supraetajarea aripii de est și a celei de vest, s-au mărit cancelaria profesorală și secretariatul. Ca o recunoaștere a strădaniei sale, Tr. Biju primește, din partea Ministrul dr. C. Angelescu, următoarea telegramă: „Prin activitatea rodnică ce ați desfășurat în școală, cât și în afară de școală, ați înscris cea mai frumoasă pagină din istoria renașterii culturale a României”. În 1933, se va amenaja amfiteatrul, iar în anii 1937-1938, se va ridica internatul liceului ce va purta numele „Alexandru Iliescu”, ca „o îndatorire morală față de primul întemeietor”, știut fiind că Al. Iliescu oferise, la început, casele sale de pe strada „Obrocari”, azi „Tudor Vladimirescu”, pentru cazarea elevilor de la „Radu Greceanu”. Între 1978-1979, se va ridica al doilea internat, destinat exclusiv pentru dormitoare.
Orașul Slatina, scria G. Poboran în cunoscuta lucrare „Istoria orașului Slatina”, este unul din orașele cele mai bogate în binefăcători. Liceul „Radu Greceanu” va beneficia și el de filantropia unor astfel de inimi caritabile, precum: Al. Iliescu, Ion Varipati sau Nae Protopopescu. Gimnaziul va primi, în 1902, numele cronicarului domnitorului Constantin Brâncoveanu, Radu Greceanu. În perioada comunistă, se va numi Școala Medie „Tudor Vladimirescu” sau simplu Liceul „Tudor Vladimirescu”, pentru ca, prin strădania unor oameni aleși, să revină la denumirea de „Radu Greceanu”, chiar înainte de căderea regimului. Gimnaziul Real își va începe activitatea cu un corp profesoral de elită: August Crainic, profesor de istorie-geografie și director, Iuliu Moisil la catedra de științele naturii, Saint-Andre, profesor de franceză, Teodor Vasilescu – matemetică, Crainic Sim – limba română. Li se vor adăuga alte nume celebre precum: I. Paulian – muzică, Rola Vitold Piekarski – desen sau Ion Popescu Voitești, profesor de geografie. Perioada 1918-1948 este considerată „etapa miracolului școlar numită Radu Greceanu”.
La catedră, se afla o a doua generație de profesori: Dumitru Popovici, I Vișoiu, Gh. Botez – limba română, Ilie Popescu Spineni, franceză, Daniel Mirodot – istorie, Ion Irimescu – desen, și care reușea să ridice Liceul „Radu Greceanu” la nivel de model școlar. Acum se inaugurează Atheneul, își începe activitatea Societatea „Titu Maiorescu”, apare revista „Luminița” și se fac excursii pentru cunoașterea țării. Liceul capătă drapel, bibliotecă și fanfară, cor și cinematograf. Au loc aniversări prilejuite de împlinirea a 40 și, respectiv, 50 de ani de la înființare, se țin serbări de 1Mai, de ziua patronului liceului, de sfârșit de an școlar. Pentru înființarea Atheneului orașului Slatina, directorul de atunci, Traian Biju, a lansat invitația „tuturor intelectualilor pentru un Atheneu” cu moto-ul „Sus e lumină; jos e întuneric; Risipiți-l”.
Și continua Traian Biju în apelul său: „Îndrept umil, rândurile de față, spre cei care sunt din grația și prin voința și stăruința lor, fruntașii gândirii curat românești… către cei luminați în gândire și nobili în simțire din orașul și județul nostru, ca cel mai de pe urmă din rândul lor, care dorește… întrunirea lor într-un mănunchi răspânditor de lumină binefăcătoare asupra semenilor lor dornici și ei de mai multă lumină… Lumina e lumină, pentru că luminează în juru-i și nu numai pe sine. Ea arde, se consumă, dar împrăștie întunericul”. Iuliu Moisil este cel ce va deschide seria conferințelor la Ateneu cu tema „Grigorescu – viața și opera sa”. Același I. Moisil, care participase la Conferința lui Barbu Ștefănescu Delavrancea susținută în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor, secția Olt, prima secție provincială din țară, cu sediul în cadrul Gimnaziului „R. Greceanu”. Alte conferințe ținute în cadrul Ateneului au fost: „Columna lui Traian”, susținută de D. Mirodot, „Pasteur, viața și opera sa”, de Dr. Kitzulescu, „O călătorie în Statele Unite ale Americii de Nord”, ținută de un fost elev al liceului, Lt. Col. Teiușanu. T. Biju a ținut să sublinieze, în Anuarul liceului, interesul stârnit de conferința ținută de V. Constantinescu, „Sufletul femeii în poezia actuală franceză”: „..o oră întreagă, grație talentului său oratoric, în chipul cel mai curgător posibil, a întreținut încordată atenția tuturor, care a fost răsplătită, nu numai prin frumusețea expunerii, ci și prin felul cum scotea în relief sufletul femeii ce în veci va rămâne un punct de întrebare pentru toți ce-i ce vor încerca să-l dezlege”. Relatând despre aceste conferințe, se întreba T. Biju „cum omenirea aceasta din care s-au înălțat atâtea făclii strălucitoare, atâția aștri ai gândirii și simțirii, atâția geniali destrămători ai misterelor profunde și întunecate, omenirea aceasta din sânul căreia s-au înălțat unii până la dumnezeirea de neatins totuși, grație atomului dumnezeiesc închis în craniul și sufletul omenesc, cum se poate să nu fie în stare, prin cultură metodică, chibzuință, serioasă și continuă a sentimentelor frumoase ale omului, ale individului, să transforme pe omul zilei de astăzi, în omul fără patimi, în omul ideal și idealist?”.
Ziarul „Vremea Nouă” din 1926 surprindea și el momentul înființării Ateneului, menționând că fusese „o dorință mai veche a câtorva intelectuali din Slatina și îndeosebi a d-lui Traian Biju”. Momentul inaugurării prilejuia o pertinentă analiză a ceea ce însemna Ateneul pentru intelectualitatea slătineană: „În seara zilei de 10 octombrie, oricine a văzut publicul numeros și select care se adunase în sala liceului nu a putut să nu fie întristat de un gând: cum a fost posibil ca oamenii aceștia intelectuali, în adevăratul sens al cuvântului, să stea până acum izolați în atmosfera lipsită de orizont cultural a orașului nostru?
Profesori, magistrați, doctori, avocați, ofițeri, au trăit, până acum, singuri, fiecare în mijlocul ocupațiunilor și cărților sale, fără să se întâlnească în preocupările lor de ordin intelectual, fără acea comuniune de gândire și idei care înnobilează societățile și le face capabile de mari realizări și cuceriri… Cu atâția oameni și cu astfel de oameni se pot face minuni chiar în orașul nostru. Și noi așteptăm cu încredere minunea”. O bună parte dintre cei de la care se aștepta „minunea” pentru orașul nostru, se vor forma pe băncile și în atmosfera de emulație culturală de la Liceul „Radu Greceanu”. Societatea culturală „Titu Maiorescu” își aducea și ea contribuția în acest sens. Profesorul Biju avea să explice de ce i se spunea frecvent Cerc cultural și nu Societate: „l-am numit cerc, pentru a da un nume mai familiar raporturilor de apropiere sufletească dintre elevi, profesori și public”. Activitatea Cercului însemna susținerea de dizertații, recitări, „manifestațiuni muzicale”, șezători. Din 1923, deținea un „pian de concert” prin eforturile aceluiași Traian Biju.
Gazeta Oltului scria că „pentru înjghebarea unui mic Ateneu și dotarea liceului cu un pian de concert, d-l T. Biju, directorul liceului, a făcut apel la cei ce se interesează de bunul mers și dezvoltarea liceului și a izbutit să adune 20.073 lei. Pianul a fost cumpărat și adus la Liceu. Cum însă el a costat 40.000 de lei subscripția rămâne deschisă și d-l Biju face din nou apel la părinții elevilor și la cei cu tragere de inimă pentru școală, ca din prisosul lor să contribuie la completarea sumei”. Societatea „Titu Maiorescu” dispunea și de o bibliotecă, grație fraților Fănică și Puiu Protopopescu care au donat 7.000 lei. Într-unul din numerele Gazetei Oltului din 1923, T. Biju scria despre aceste „suflete mari care au înțeles rostul vremurilor și au jertfit și jertfesc din bunurile lor ceva pentru propășirea lăcașurilor de cultură românească: bani și 11 volume pentru biblioteca Liceului au dat proprietarii Aluta, vase și borcane pentru „micul început de laborator de fizico-chimie, a donat un farmacist și o hartă murală a Oceanului Pacific a dat un inspector școlar”, iar Redacția ținea să sublinieze „Câtă umilință pentru câteva cărți, vase borcane și o hartă”.
Dar nimic nu era în zadar când era vorba despre „progresul unei societăți”, cum spunea Traian Biju cu ocazia reluării activității după război. Printre dizertațiile susținute în cadrul Cercului amintim: „Nemurirea sufletului”, susținută de V. Panțurescu din cls. a V-a, „Lirica română și poetul Panait Cernea” de Anastasie D. Ion., cls. a VII-a, „Viața lui Tolstoi și opera Război și pace” de N. Hristescu sau „Pesimismul în poezia lui Mihai Eminescu”. S-a recitat poezie ca de exemplu V. Panțurescu și C. Popescu din Panait Cernea, Traian Demetrescu și G. Coșbuc.
Și cum poezia nu mergea fără muzică, partea muzicală era asigurată de N. Diaconescu și Stavarache, la vioară, Lecca și Stoika la mandolină dar, mai ales, de Dorel Georgescu „a cărui cultură muzicală și glasul ales de tenor prim, a împrăștiat în atmosfera plăcută a șezătorilor, numai note de arii naționale”. O astfel de șezătoare va fi încheiată de inspectorul Paraschiv Rădulescu cu următoarele cuvinte: „slavă și cinste vouă care v-ați adunat aici să deșteptați mințile și să vă întăriți inima”. În ceea ce privește Revista „Luminița”, era, potrivit prof. Biju, „o dorință care de mult își făcuse loc în sufletele noastre și ale elevilor… câte planuri și câte vise nu se înghesuiau în jurul acestei idei”. În anul 1927-1928, lua ființă o astfel de revistă a școlii, la care vor colabora profesori și elevi. Va fi numită „Luminița” de către prof. I Ionașcu, cel care, peste ani, în calitate de director al Școli Normale din București, va oferi întreținere gratuită, în ultimul an școlar, elevului Marin Preda. „Cuvântul Luminița, avea să scrie Tr. Biju, este întotdeauna un simbol.
O luminiță ce apare pâlpâind timidă, sfiicioasă, mărindu-se dacă razele ei vor putea și trezind unele suflete noi născânde pe băncile școlii. Ar mai fi și icoana sentimentelor acelora ce vor să le destăinuiască și celorlalți prin ajutorul ei”. Revista apărea la Editura „Ramura” din Craiova. Cuprindea întotdeauna „maximum trei poezii de-ale elevilor, o analiză literară, două-trei schițe sau nuvele, o culegere folcloristică traduceri din limbile moderne, probleme de matematică”. Într-o vreme, a mai apărut și revista „Încercări”, ce cuprindea texte beletristice, subiecte din științele reale și aforisme. O atât de bogată activitate culturală nu se putea desfășura fără un spațiu corespunzător. Acesta era „Teatrul”, Amfiteatrul de astăzi, început după cum scria și Vremea Nouă, în 1937, în timpul directoratului prof. Toma Vasilescu și terminat când Tr. Biju va reveni la conducerea liceului și „când s-a prevăzut cu loc de orchestră, mobilier modern, și o scenă cu decoruri de pădure și salon”. Amfiteatrul va fi pus la dispoziția tuturor școlilor primare și secundare din oraș, pentru „manifestările lor extrașcolare”. „Trupele străine, scria Tr. Biju, au început să îndrăgească teatrul liceului care poate adăposti 450-500 de spectatori, în schimbul unei sume modice”. Dintr-o astfel de școală, se înțelege că nu putea lipsi biblioteca, „o cerință organică a unei instituții culturale”. Deținea exemplare rare precum „Hronica” lui Șincai, tipărită la Iași, în 1853, „Istoria Românilor” de A. Treboniu Laurian, tot din 1853, „Principia de limbă și de scriptură” de T. Cipariu, Colecția Gazetei de Transilvania di 1839, „Foaie pentru minte, inimă și literatură” – colecția anului 1840. Biblioteca rezultase din fuziunea a două biblioteci: a elevilor și profesorilor și cea a Societății „Titu Maiorescu”.
Cele peste 1000 de volume erau puse la dispoziția elevilor, în schimbul unei cotizații lunare de 2 lei pentru fiecare elev, cotizație ce servea bibliotecii și Societății ca fond de întreținere. Pentru „a stimula spiritul de solidaritate între elevii liceului, spre a-i lega de școala unde au primit lumină, spre a cultiva frumosul prin muzică”, se va înființa fanfara școlii. La început, elevii erau acceptați „să se deprindă pe instrumentele Regimentului 3 Olt sub conducerea col. C. Buiculescu. Apoi T. Biju a compus imnul liceului, orchestrat de cpt. Vasiliu și, tipărindu-l, va realiza un beneficiu de aproximativ 20.000 lei, pe care îl va ceda Comitetului Școlar „spre a cumpăra instrumentele necesare”. Inaugurarea se va face în 1926, când „liceul, în frunte cu fanfara, a străbătut întregul oraș în aclamațiunile tuturor”. Înainte și de fanfară și de imn, liceul va avea drapel. Acesta se va lucra la Școala Profesională de Fete, în 1923-1924. Se va sfinți în ziua de 1 mai 1924, cu prilejul serbărilor de 40 de ani, naș al primului drapel fiind V. Alimăneșteanu, președintele Comitetului Școlar.
Cât privește Cercetășia, excursiile, cinematograful propriu sau serbările școlare, toate acestea, vor completa efortul „de a răpi străzii pe tinerii ce-i dădeau asalt să o cucerească”. Cercetășia, „școala activă de educație civică a tineretului”, s-a înființat în 1914. Cohorta „Șerban Cantaacuzino” condusă de cpt. Periețeanu, era prima înființată în județ. În același an, cercetașii din Slatina, majoritatea de la „Radu Greceanu”, au depus jurământul în mod solemn, în fața ASR Prințul Carol. În timpul Primului Război Mondial, cercetașii au fost de mare ajutor, la spital, la poștă și în armată. O parte chiar se va retrage cu armata în Moldova, cpt. Periețeanu pierind pe front. Din 1934, la comanda Cercetășiei se afla G. Geib, sub comanda căruia s-au organizat crosuri, șezători, o școală de șefi de patrule, și bineînțeles, excursii. Excursii au făcut și ceilalți elevi ai liceului care nu făceau parte din Cercetășie, și care se pare, până atunci, nu erau egalate de nimic sub aspectul organizării și mai ales „al substanței științifice”. Astfel de excursii s-au făcut pe Valea Oltului și Lotrului, în 1925, în Banat, în 1920, M-ții Apuseni, 1921, Piatra Craiului, 1922, Bucovina și M-ții Poiana Ruscăi – 1925 sau Curtea de Argeș – 1927. Elevii de la „Radu Greceanu” vor ajunge și în comuna Satu-Mare, județul Odorhei.
sub conducerea directorului Traian Biju
Răspunzând apelului Ministrului Școalelor, Dr. C. Angelescu, de „românizare a românilor secuizați din Transilvania”, liceul va adopta comuna Satu-Mare, unde descoperea „starea tristă a acestor români dezmoșteniți și recunoscuți numai după credința lor diferită de cea a adevăraților secui”. Vor fi aduși, la Slatina, „doi pui de români secuizați” pe care îi vor da la școală, îi vor îmbrăca, le vor cumpăra cărți și le vor plăti taxele școlare.
Directorul de atunci, Traian Biju, hotăra, împreună cu Comitetul școlar, condus de av. I.A. Tomescu, ridicarea unei Troițe în această comună lipsită de o „biserică națională”. Troița va fi lucrată în atelierul gimnaziului. Va fi dusă în comuna Satu-Mare, împreună cu o bibliotecă de 960 de volume donate de Comitetul școlar și elevii liceului. Din păcate, Troița va fi distrusă de ungurii intrați în zona secuizată în urma Dictatului de la Viena. Liceul „Radu Greceanu” era un reper în învățământul slătinean, în perioada interbelică. Celelalte școli răspundeau invitației conducerii Liceului, fie de a participa la o serbare, fie la vizionarea de filme. Mai ales că vizionarea filmelor de către elevi nu era lăsată la voia întâmplării. Elevii trebuiau să vizioneze numai filme acceptate de către Minister, respectiv, școală. Prin străduința conducerii școlii, Liceul reușise să aibă un cinematograf propriu..
După ce, în 1925, s-a creat în cuprinsul Liceului o sală mult mai mare decât celelalte, prin etajarea aripii stângi a corpului central, directorul Biju va interveni la Casa Școalelor pentru un aparat cinematic „Krupp Erhmann”. Anul următor, se va reuși amenajarea unei cabine îmbrăcată în azbest. S-a montat aparatul și proiecțiile se făceau pe „un zid stucat în acest scop”. În primul an, au rulat 10 filme „mute”, în fața elevilor din toate școlile din oraș. Filmele rulate aparțineau Casei de film „Sarpic” din București, iar prețul intrării era de 5-10 lei pentru adulți și 15-20 lei pentru particulari. Din încasări, se plătea Administrației financiare 10% ca „taxă redusă de spectacole”. Primul film rulat a fost „Eroii neamului” dar care fiind uzat „a micșorat încrederea spectatorilor în capacitatea noastră cinematografică”, avea să scrie Traian Biju. În 1935, aparatul va fi luat de către Casa Școalelor pentru a fi sonorizat. Serbările organizate și desfășurate de către profesorii și elevii Liceului „Radu Greceanu” erau adevărate sărbători culturale și de spirit. Cu ocazia împlinirii a 40 de ani de existență, directorul Traian Biju a hotărât să adune „de pe întinsul țării, reprezentanții din cele 40 de generații școlărești, spre a le arăta, în carne și oase, tinerimii de azi ce șovăie întru înălțare, spre a demonstra tinerimii de după război, că numai prin muncă, omul se poate ridica în păturile conducătoare ale neamului spre fericirea și a lui și a semenilor săi”. În acest sens, a lansat o „Chemare” către toți foștii profesori și elevi ai Liceului Radu Greceanu, ce va apărea în „Neamul Românesc”, din vara anului 1924, și care grăia astfel: „Școala în care ați răspândit lumină, Școala în care ați prins învățătură dreaptă și v-ați împodobit nu numai mintea, ci și sufletul, cu frumoase însușiri, Școala… vă cheamă pe toți, prin directorul ei vremelnic de azi, să vă întruniți în cuprinsul ei, dornică de a vă revedea, îmbrățișa pe toți și de a se bucura de roadele muncii tuturor ce nu s-a cheltuit în zadar”.
Pentru ca „bucuria a voastră și a noastră să fie deplină”, directorul „vremelnic” îi îndemna pe toți să vină în orașul care „vă va primi ca pe copiii ei dragi”. Serbări aveau loc, de asemenea, cu ocazia zilei patronului, de 1 Mai, Zilei eroilor, Ziua Unirii sau Ziua Regelui. Și, bineînțeles, cu ocazia sfârșitului de an școlar. Cuvântarea de la sfârșitul anului școlar 1934-1935, ținută de directorul Traian Biju, dovedea, încă o dată, că nu poți fi dascăl adevărat, dacă nu pătrunzi sufletul copiilor și dacă nu-i iubești. „Parcă aud, zicea, izbucnind din adâncul școlarilor mei un «of» ușurător, însoțit de un nevinovat bine c-am scăpat și nu mă înșel când presimt o gamă întreagă de sentimente ce răscolesc adânc sufletele și ale elevilor și ale părinților”. Nu se înșela Traian Biju pentru că și el, și ceilalți profesori, fuseseră elevi și, apelând la sinceritate care „e totuna cu iubirea de adevăr și adevărul stă frumos și tineretului și omului matur”, și ei se bucuraseră când terminau un an școlar sau liceul. Și ca să se apropie și mai mult de sufletul copiilor, continua dându-le exemplul unui elev care, la sfârșitul liceului, a strâns toate manualele lui de limba greacă în curte și le-a dat foc pentru că „îl chinuiseră prea mult”.
Discursurile cu astfel de ocazii erau tot atâtea prilejuri de a-i pregăti pe elevi pentru viața în care aveau să intre, după absolvire. Fiind crescuți în sânul familiei „între iubire de adevăr și frumos în sfera unei sincerități senine și a unui sprijin altruist în cele bune”, profesorul Biju le atrăgea atenția că nu cunosc societatea în care urma să intre. Și citind „pe unul dintre fericiții care intrase în rândul academicienilor români” îi aviza că în viața în care se pregăteau să intre, de multe ori, „îndrăzneala ține loc de capacitate, tupeul ține loc de talent și… grosolănia ține loc de energie”. Putem spune că Traian Biju era un exemplu de dăruire, un adevărat dascăl, un apostol al neamului. Dar nu era singurul. În rândul profesorilor și elevilor acestui Liceu găsim personalități de elită ale învățământului și culturii românești. Ne permitem să amintim numai câțiva dintre aceștia. Dintre profesori: Iuliu Moisil, Ion Popescu Voitești, Tiberiu Popescu, Aurel Cetățeanu, Gh. Vișoiu sau Toma Vasilescu, Ilie Popescu Spineni, Gh. Botez și, bineînțeles, Traian Biju. Iuliu Moisil a fost profesor de științe naturale și fizică (în perioada 1888-1894). Avea studii universitare la Viena. Este realizatorul primelor „herbare-bloc”. Ion Popescu Voitești a fost profesor de geografie (1898-1899). A devenit șeful Catedrei de Geologie – Universitatea Cluj. Tiberiu Popescu, profesor de fizică. Se va alătura răscoalei din 1907.
Va muri pe frontul Primului Război Mondial. Este cel despre care Nicolae Iorga, în lucrarea „Oameni care au fost”, scria „Ce profesor a fost Tiberiu Popescu vor spune sute de elevi de-ai săi. Ce om modest până la abnegație, o mărturisește un oraș întreg. Vor fi pe lume și de acum înainte atâția profesori buni și oameni de treabă.
Dar suflete unind sub o mai simpatică înfățișare atâta dor de muncă, atâta bucurie de a îndatori pe toți, atâta pasiune de a face binele și atâta eroică pornire spre jertfă –nu!”. Aurel Cetățeanu, profesor de filozofie-psihologie (1909-1929), a publicat o serie de lucrări de specialitate, precum, „Note asupra psihologiei artistice” sau „Noțiuni de etică”. Gheorghe Vișoiu a fost profesor de limba română. Alături de Dumitru Popovici, va publica „O istorie a literaturii române”.
A fost și director al Liceului. Cu ocazia numirii sale în funcție, Vremea Nouă, din 1929, scria „Traian Biju a fost dezrădăcinat de la direcția liceului de băieți din Slatina și în locul său a fost numit d-l prof. Gh. Vișoiu. D-l Traian Biju nu ne este prieten, totuși recunoaștem că trecerea sa pe la conducerea liceului a însemnat o epocă de ridicare a instituției și de mari realizări. De aceea, și sarcina d-lui Vișoiu e destul de grea, fiindcă d-sa e ținut să mențină instituția la același nivel. Dacă va voi și va ști să-i dea un nou avânt, cu atât mai bine pentru instituție și pentru d-sa. Sprijinul oamenilor de treabă din acest județ și din acest oraș nu-i va lipsi. Știm că d-l Vișoiu este un foarte bun profesor și nădăjduim că va fi și un bun director.
Tocmai de aceea îi recomandăm opera predecesorului său ca să știe că în nici un caz nu îi e îngăduit să se coboare sub nivelul ei. Deși venit la conducerea liceului prin politică, nu-i facem din aceasta o «capitis deminuțio» ci, știindu-l un element de valoare, așteptăm ca, de la locul de conducere ce i s-a încredințat, să facă pentru școală tot binele pe care suntem în drept să-l așteptăm de la Domnia-sa”. Probabil că Gheorghe Vișoiu se va achita de sarcina încredințat, având în vedere că va ajunge inspector general în Ministerul Învățământului Public. Toma Vasilescu a fost profesor de latină. Va publica „Gramatica limbii latine”. Îl vom găsi apoi la Facultatea de Filologie din București, la catedra condusă de Al. Graur. Un alt profesor de limba română, a fost Gheorghe Botez (1932-1953). A publicat un manual de limba română pentru Școala de Meserii. A scos Revista „Țara de Jos” și ziarul „Tribuna liberă”. La catedra de istorie, s-a aflat, pentru o vreme, un distins și eminent student al lui Nicolae Iorga, Nicolae Popescu-Optași. La catedra de limbi străine s-a remarcat Ilie Popescu-Spineni. Era licențiat în Drept la Paris, va fi profesor de drept la Universitatea din Cernăuți. Cel care s-a identificat cu adevărat cu destinul acestui liceu, a fost Traian Biju. Autor al mai multor manuale de geografie, cu o scurtă perioadă de asistent la Facultatea de Farmacie din București, la care va renunța pentru a se dedica liceului „Radu Greceanu. Avea să scrie în Memoriile sale: „Întreaga mea viață, am considerat Legenda Meșterului Manole ca fiind permanent valabilă. La temelia Școlii Radu Greceanu, pe care visam să o înalț, zidisem liniștea vieții mele, interesele familiei, sănătatea și o catedră universitară la care mă chemase Simion Mehedinți”.
Cu o pleiadă de asemenea profesori, absolvenții vor fi pe măsură. George Poboran, absolvent din prima promoție a Gimnaziului, a scris „Istoria orașului Slatina”, apreciată în cadrul Societății de Geografie, în prezența Regelui, și atât de necesară pentru noi și astăzi. Constantin Vișoiu a fost ministru în guvernul Rădescu din acele vremuri tulburi, când se încerca, cu disperare, să evităm preluarea puterii de către comuniști. Dumitru Popovici a fost elev și profesor la Radu Greceanu. Este cunoscut ca istoric și critic literar, lector la Sorbona, profesor la Facultatea de Litere a Universității din Cluj, „maestru al unei întregi serii de studenți străluciți studenți” și care, ca și Gheorghe Vișoiu, cu care publicase „O istorie a literaturii române”, aveau să moară, după cum scria Traian Biju, „în plină ascensiune, când, de abia ajunși la maturitate, ar fi putut da deplina măsură a frumoaselor lor posibilități”.
Un alt absolvent al liceului a fost scriitorul Mircea Damian, aflat în atenția lui George Călinescu în „Istoria literaturii române”. O serie întreagă de alți foști elevi de la Radu Greceanu au slujit la catedrele marilor Universități din țară: George Hortopan, profesor la Institutul Politehnic – București, Leonida Gherasim, profesor la Facultatea de Medicină și Farmacie, București, Matei Vlad, conferențiar la Facultatea de Istorie – București. Alte nume celebre, care fac cinste nu numai orașului nostru, ci întregii țări, au fost: Caius Traian Dragomir – scriitor, cercetător științific, Ambasador al României la Paris, Anton Vătășescu –ministrul Telecomunicațiilor, ambasador al României, de asemenea, la Paris, Corneliu Turianu, jurist, doctor în drept, Antonius Nicolescu – solist de operă. Potrivit credinței lui Nicolae Steinhard, „Cel mai mare omagiu pe care îl poți aduce unei școli sau unei metode, nu e de a le imita, ci de a le continua”, astăzi, printre absolvenții Colegiului Național „Radu Greceanu”, aflăm cadre universitare, medici străluciți, actori pe scenele lumii, lideri politici sau conducători de comunități locale.
Elena Sîrghie – Fragment din volumul “În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)
