Criticii gestaltismului susțin că o melodie nu este decât o succesiune de note ce pot fi identificate, fiecare notă având o existență independentă, deoarece ea sună întotdeauna la fel, fie separată, fie inclusă într-un anume sistem melodic. Ceea ce, în mod inexplicabil, refuză ei să vadă este că succesiunea de note are o calitate pe care nu o posedă nicio notă singură: melodia însăși.
Autonomia producătorilor și libertatea lor de inițiativă reprezintă, într-o economie de piață, „arcușul” care pune în mișcare „notele” din care rezultă melodia, adică dezvoltarea unei societăți. La fel, un astfel de „arcuș” este și regimul politic democratic, care face ca notele sale, respectiv separarea puterilor, ierarhizarea normelor, domnia legii etc.,să poată cânta melodia libertății umane. Din păcate însă, în orice gamă socială, melodia este însoțită întotdeauna și de un zgomot de fond, care uneori poate depăși nivelul suportabil al surdinei și se poate transforma în vacarm.
Asta înseamnă că nicio dezvoltare nu este lină, lipsită de suișuri și coborâșuri, de meandre și bifurcații care ne pot bulversa orizonturile, că dezvoltarea socială în general nu seamănă deloc cu liniștea dintr-o pădure adormită. Din acest punct de vedere, Marx avea perfectă dreptate să ridiculizeze economia lui Robinson Crusoe, în care nu există patroni, sindicate sau conflicte în legătură cu repartiția eforturilor și recompenselor. Problema este aceeași, dintotdeauna: să nu se depășească niște limite. În momentul în care, într-o societate, câștigul începe să se măsoare exclusiv în încasările bănești, acea societate nu mai este sănătoasă și se apropie de caracterizarea lui Marx, după care „rațiunea burgheză nu este rațiunea omenească normală”.
Și dacă tot l-am pomenit pe Marx, permiteți-mi, vă rog, un scurt comentariu pe marginea celebrului său principiu al repartiției, văzut ca esență a doctrinei sale: „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. Toată lumea l-a înțeles ca sursă de uniformizare a societății. Dacă eu, de pildă, printr-o realizare de excepție aduc societății venituri de miliarde de lei, nu mă deosebesc cu nimic de măturătorul de stradă și îmi revine același castron de ciorbă din oala comunității. În timp ce eu, pentru capacitățile mele, ar trebui să fiu purtat în lectică precum împărații romani, dimpotrivă, sunt pus pe aceeași treaptă cu măturătorul de stradă. Câtă nedreptate! Toate interpretările date teoriei lui Marx au fost marcate mai mult sau mai puțin de vechiul comunism utopic, care începe încă de la Platon. S-a spus: comunismul desființează individul. Perfect adevărat, dar nu pentru comunismul lui Marx, care face din individ tocmai baza lui – societatea menită „să excludă tot ceea ce există independent de indivizi”. Principiul în discuție, prin urmare, ar fi trebuit înțeles în sensul că societatea comunistă este aceea care și-a propus satisfacerea nevoilor de subzistență ale tuturor indivizilor! Dacă vreți, uitați-vă la societățile dezvoltate contemporane, ca să vă dați seama că tocmai aici comunismul a învins „deplin și definitiv”. Nimeni nu împiedică pe cineva să se plimbe în lectică, dacă îi dă mâna, dar nici măturătorul de stradă nu moare de foame.
La noi, după 1989, totul a pornit pe dos. Pe cioburile vechii legislații, a început să danseze stafia fărădelegii, pe care noii guvernanți au introdus-o repede pe ușa din dos a ceea ce avea să devină bordelul de lux al tranziției românești: avuția națională. Cu statul în calitate de patron, care doar stabilește prețul de intrare, făcându-și din noii îmbogățiți o clientelă permanentă și sigură. Aceasta înseamnă că, abia acum, fără acompaniamentul legii, se poate susține că dezvoltarea românească este doar o simplă succesiune de note, din care nu rezultă nicio melodie, pe un zgomot de fond vecin cu vacarmul.
Constantin Smedescu
