Se spune că Cicero, împărtășind ca toți romanii o mare afinitate față de cultura și civilizația greacă, atunci când a avut ocazia să viziteze Atena, se aștepta să vadă statuile umblând pe străzi. Nu a văzut statuile umblând, ci oameni vii, reali, care însă nu inspirau nimic din măreția înaintașilor lor. Dimpotrivă, Cicero vedea peste tot numai oameni apatici, palizi, gârboviți, burți umflate atârnând peste niște picioare subțiri – constituții fizice care nu-i recomanda în niciun fel pe inventatorii Jocurilor Olimpice. Înfățișarea atenienilor vorbea mai degrabă de o lume pe cale să se stingă, sufocată de atmosfera unui oraș deschis tuturor influențelor din afară, golit cu totul de entuziasmul marilor izbânzi de odinioară. O lume în descompunere, strivită de grija zilei de mâine, resemnată să asiste la zborul acvilelor romane, prizonieră a propriului trecut glorios.
O lume în care se ajunsese ca medicii să prescrie mișcarea, ca remediu al diferitelor boli, tocmai poporului care captase atenția lumii întregi prin preocuparea de a avea un trup sănătos, o preocupare împinsă până la ultimele detalii, care începea cu sportul ca o primă și fundamentală etapă. O astfel de lume letargică l-a întâmpinat pe Cicero – exponentul de lux al unei civilizații care s-a hrănit copios din moștenirea greacă și al cărei marș triumfal prin istorie s-a desfășurat și sub această deviză: mens sana in corpore sano.
Lumea contemporană pare să se apropie în multe privințe de un punct critic care, odată atins, ar condamna-o la o lungă perioadă de inerție și decrepitudine. Un remediu sigur în direcția evitării acestei sumbre perspective este tocmai sportul, care însă a devenit apanajul unor profesioniști, lăsând în spatele cortinei marea masă a celor care ruginesc în fotolii și scaune ergonomice și care se mărginesc să vadă în sport un spectacol la care asistă din când în când. O mișcare sportivă de masă caracterizează puține societăți din lumea contemporană. Din păcate, societatea românească nu se numără printre acestea. Vechea „Daciada” a fost îngropată imediat după 1989, în disprețul cu care noii guvernanți au tratat tot ceea ce au considerat ei că poartă stigmatul ceaușismului. Nu s-a pus nimic în loc, iar la un moment dat, sub pretextul descongestionării programului școlar, cineva avusese cretina idee de a exila orele de sport în extraprogram. Noroc că această idee nu s-a materializat, iar ministrul de acum, Remus Pricopie, spre lauda lui, se pronunță pentru creșterea numărului de ore de sport în școală.
Cu atât mai lăudabilă ne apare în acest context inițiativa fostului primar slătinean, senatorul de azi, Darius Vâlcov, prin care s-a născut „Olimpiada Liceelor” – o manifestare care antrenează, sub o formă sau alta, pe toți elevii din cele 9 licee slătinene. O manifestare căreia și actualul primar, Minel Prina, îi consacră o atenție deosebită. Începând din 5 mai, timp de aproape o lună de zile, sunt organizate întreceri de atletism, fotbal, baschet, volei, tenis, șah etc., elanul tineresc și pasiunea confirmând din plin acel dicton sub care au debutat Jocurile Olimpice moderne: „Important este să participi!”. Cu toate că s-au găsit imediat cârcotași care s-au uitat strâmb la această inițiativă, sub pretextul că nu prea și-ar găsi rostul, realitatea este că Olimpiada Liceelor, aflată la a IX-a ediție, a devenit deja o manifestare de tradiție, dezvoltând elevilor spiritul de competiție și obișnuindu-i cu rigorile fair-play-ului. Din 5 mai, la Slatina arde flacăra olimpismului! Dacă, întâmplător, Cicero ar trece acum prin Slatina, ar simți în aer ceva din spiritul care altădată, pe timpul desfășurării Olimpiadei, îi făcea pe greci să suspende toate războaiele
Și nu pot să închei acest articol fără să remarc că printre competitori se numără și elevii de la liceul meu, respectiv Colegiul Național RADU GRECEANU, cel mai prestigios dintre liceele din județul Olt, care anul acesta aniversează împlinirea venerabilei vârste de 130 de ani. De pe acum, o urare pe care i-o adresez cu dragoste și pioșenie: La mulți ani!
Constantin Smedescu
