AcasăActualitateSufletul românesc, după căderea în păcat, ar putea fi salvat, dansând Călușul!

Sufletul românesc, după căderea în păcat, ar putea fi salvat, dansând Călușul!

În ziua de 31 iulie a.c., unul dintre cei mai importanți și originali coregrafi ai României, Nichita Dragomira, din județul lui Eugen Ionescu și Pan. M. Vizirescu, împlinește 75 de ani.

Când Costică Bălărău, discipol al Maestrului, m-a anunțat despre acest eveniment, mi-a venit, spontan, în minte, acest titlu de articol pentru Linia Întâi: „Sufletul românesc, după căderea în păcat, ar putea fi salvat, dansând Călușul!”

Călușul oltenesc, care are statut național, fiind cel mai aproape de varianta originară, cu magia, tainele și multiplele sale simboluri, este un dans românesc străvechi pe care, în prezent, nu-l poți detașa de numele lui Nichita Dragomira, țăran autentic, profesor, etnolog, magician și, mai mult decât atât, unicul specialist în această materie, care a statuat emblema identitară a fenomenului călușăresc, ce face parte din miracolele imanente ale lumii, fiind recunoscut și la UNESCO.

Nu doresc deloc să fac o exegeză a acestui grandios fenomen, care vine din vremuri imemoriale, deoarece nu stăpânesc nici terminologia, nici esența și nici filosofia acestei forme precreștine de manifestare autohtonă. Încerc să punctez succint, la modul general, ce a însemnat și ce înseamnă aportul lui Nichita Dragomira în continuitatea, evoluția și decriptarea, până la sublimare, a Călușului românesc, care conturează eul folcloric al unei națiuni. Mai ales acum, când tradițiile și întreaga spiritualitate autohtonă sunt, pur și simplu, ignorate, călcate în picioare.

Fenomen complex, aflat într-o mirabilă și ancestrală mișcare, dominat de idei și sentimente profunde, de  metafizică și de  Dumnezeu, aparent, chiar și de opusul lui Dumnezeu (vezi fascinantul personaj al Călușului – Mutul, cu phallusul său legendar), de istorie și artă străveche – iată Călușul și câteva elemente care țin de Căluș, pe care Nichita Dragomira le poate teoretiza și explica en-detaille, le poate pune în practică, traducând, astfel, semnificația fizică a jocului, dar și lăuntricul sideral al acestuia.

Trecutului care premerge Călușului Nichita îi acordă notele sale individualizante, vizionare, măiestria sa de model-forță, talentul său nativ, iubirile, bucuriile și tristețile sale, conștiința, naționalismul, care dau natura și supranatura acestui dans, spiritul său autohton… Un spirit care are legătură cu ceva care vine de dincolo de el, ca virtute, sursă și principiu, din abisurile Genezei poporului român.  Călușul arată caracterul teandric al Mântuitorului, acela de Dumnezeu și Om… Intervenția harică a lui Nichita asupra Călușului, ca fenomen natural, vine din sufletul lui românesc, el însuși dansând până la epuizare, într-o viziune cvasiproprie, dar păstrând intactă simbolistica primitivă, de la „mama ei”…

Repet: de meserie român, țăran, profesor și călușar emblematic, despre Nichita se vorbește ca despre un „antrenor de căluș”. O sintagmă care, din punctul meu de vedere, are o ușoară conotație peiorativă. El este un mag, un vrăjitor al Călușului, filosof și psiholog întru Căluș, pedagog de școală veche, adevărată. A subliniat, pe înțelesul tuturor, matricea spirituală de țărână a Călușului, magia „jurământului secret” al acestui dans, pe care l-a coborât de pe Scena Cântării României, și l-a readus acolo de unde a plecat cândva: în bătătura oamenilor! A personificat menirea  complexă a Mutului din Căluș, subliniind cultul fertilități și al procreației. A dezmințit magistral rolul diavolesc care i se atribuia acestuia, arătând că Mutul nu reprezintă, în context, forțele răului, ci, mai degrabă este un Don Quijote de la Nord de Dunăre, un șaman care-l imită pe diavol și o face pe prostul, arătând, în fond, defectele lumii și sugerând, prin rolul său, un îndemn de luare-aminte și de îndreptare a lumii, în inerta și inevitabila curgere a vieții … Înfierând, astfel, păcatul lenei, al minciunii, al slăbiciunii umane, păcatul refuzului darului suprem al lui Dumnezeu, acela de a fi Om până la capăt… Căci, „în păcat, nu se manifestă virtutea…bărbăția”, cum spunea Dumitru Stăniloae, în „Ortodoxie și românism”.   „De aceea, e atât de general păcatul și atât de rară virtutea”. Mutul Călușului este un virtuoz, deși pare că este întruchiparea viciului… Se luptă, ca și Don Quijote, cu morile de vânt, își bălăngăne nestingherit bărbăția din lemn, sugerându-ne, în fapt, moralitatea și ieșirea din păcat.

Nichita Dragomira, prin Căluș, privește la rădăcina instinctuală a românismului, dând dovadă de har creativ și conservator, în același timp, de armonie în descifrarea fenomenului călușăresc, in integrum, de revenirea lui în țărână, accentuând originalitatea Călușului oltenesc, amintindu-ne, parcă, de rolul benefic al „Serviciului Social” al marelui sociolog interbelic, Dimitrie Gusti, când Regele Carol al II-lea, cu toate păcatele lui, așa cum a scris Pan. M. Vizirescu, în „Curierul Serviciujlui Social” a spus: „Duceți în sate o parte din sufletul și dragostea mea!”

Acesta este, metaforic vorbind, Nichita Dragomira: purtătorul de cuvânt al sentimentului obștesc, al sufletului și vetrei României profunde, un mesager al autohtonismului nostru folcloric, care pare să ne spună: „Sufletul românesc, după căderea în păcat, ar putea fi salvat, dansând Călușul!”

LA MULȚI ANI, MĂRIA TA!

Dumitru Sîrghie

- Advertisment -

Most Popular