Frenetic și-n tăcere, grâul leagă rod în vântul ce-l scutură, vorbește cu pământul, univers tăcut, ce-l hrănește, dându-i seva iubirii. Grâul nu urăște, nu tăgăduiește, nu învrăjbește. În acest cosmos, tăcerea arde, mai puternic decât fraze repetate, insistent, într-un dialog al surzilor impregnat cu tăciunii vrajbei răscoliți pe grătarul aspru al vieții.
Dialogul sufocat se îngroapă în limbajul sumar arătat asemeni unei cămăși murdare la marginea insalubră a ideilor de mahala, impregnate, cu dejecții, ce trădează ura partenerului searbăd, corupt de ideologia partinică.
Speranța moare ultima, însă amăgirea, credința falsă în valori apuse, dar validate teoretic și subnutrite social, conduc spre încetarea dialogului, în aceste frământări, pereții de mucava cad, simultan, cu neputința.
Frica hrănită, diabolic, cu suplimentele ideologiilor abstracte, clădite pe dezbinare socială sunt argumentele naționalismului, în dezacord cu propriile fapte. Emoțiile trădează ecouri ancestrale. În concubinajul dintre parteneri, copleșiți de realitatea arbitrară, dialogul se încarcă cu negare. Prin lipsa toleranței și prin judecați superficiale, nu se poate parcurge traseul rațiunii, dezordinea este fructul iraționalului. Luciditatea sucomba la omul pătimaș. La omul confuz, ideile puține și ele se rătăcesc, în hățișul ideologic. În mintea confuză teama de cuvinte este majoră. Prin tăcere. putem argumenta discursul vertebral, de care ignorantul se teme.
Cristian Ovidiu Dinică
