AcasăDiverseTrecerea Dunării...

Trecerea Dunării…

Tinca deschise ochii la primul cântat al cocoșilor. O mai fură însă somnul o vreme și se trezi speriată, când zorii zilei îi bătură în geam parcă strigându-i: ,,Hei, Tincuțo!, ce mai stai?, ai atâtea de făcut… Și așa era! Gheorghe pleca în târg cu treburi și ea trebuia să aibă grijă ca el să prindă cursa de la prima oră și, apoi, să facă ceva de mâncare… Își puse în gând să prășească și vreo două rânduri la via din grădină. Cea din câmp mai avea de așteptat. Ca să nu mai vorbim că se apropia Paștele și mașina de cusut „Ileana” o aștepta nerăbdătoare, să o scape de poveri. Așa că se ridică iute din pat, puse ceva pe ea și se grăbi spre chiler…

Are un fel aparte de a merge… Cu pași mărunți și târâiți. De parcă, dacă ar ridica mai mult talpa piciorului, ar fi o pierdere de timp. Adică, un fel de „grăbește-te încet!” Se răcori cu apa rece din găleata de pe prispă. Era lăsată acolo de cu seară, când o scosese din fântâna de la drum, dinspre a lu’ Tătoi. Intră în chiler și se opri în fața oglinzii cu ramă verde, în ton cu primăvara de afară… Își legă, cu grijă, baticul înflorat, la spate. Trase colțurile ușor spre umeri. Își aranjă mărgelele… Se mai privi o dată pe sub sprâncenele stufoase și negre care-i subliniau profunzimea ochilor, la fel de negri. Dacă îi surprinzi privirea citești un soi de timiditate, de sfială. Privirea îți spune totul despre ea.

Are felul ei de a înțelege lumea… Consideră că menirea ei pe lume este să îi mulțumească pe cei din jur. Nu protestează nici când are dreptate. Preferă liniștea, în loc să demonstreze, cu orice preț, că are dreptate. Este pe pământ, pentru a face tot ceea ce poate, în beneficiul celorlalți. Privirea îi alunecă pe rama ce încadra câteva fotografii vechi și, așezată, parcă strategic, lângă oglindă. Fotografiile erau tot un fel de oglindă… Una a timpului care s-a scurs… Rama se cam scorojise, dar personajele din fotografii erau încă vii, chiar dacă unele dintre ele trecuseră cam de mult ,,dincolo”.

„Ce vremuri!”, gândi ea, privind cu nostalgie la o poză făcută, cândva,  la un iarmaroc din Oborul Bârladului. Era ea cu omul ei și cei patru băieți. Fata nu era încă. Băieții frumos îmbrăcați, cu bască neagră, cămașă albă și pantaloni trei sferturi cu bretele. Ea le făcuse pantalonii la aceeași mașină de cusut, care o aștepta, acum, într-un colț al chilerului. Zâmbi, amintindu-și că îi făcuse cu despicătură la spate. Ceva practic, pentru momente delicate…Creativă cum este, găsise soluția.

Îi place să deseneze animale, peisaje, flori și să scrie poezii… Dacă ar avea timp liber pe cât și-ar dori, n-ar face altceva decât să deseneze. Sau poate să citească ceva. Dar nu avea… O carte începută cu ceva timp în urmă, o aștepta și acum pe pervazul ferestrei de la odaie. Aproape i se scorojise coperțile de la soarele care bătea nemilos în geam.

Da, ce vremuri… Timpul trecuse… Îi apăruseră firele albe pe la tâmple, copiii crescuseră. Ba, chiar veniseră și primii nepoți. „Să-i țină Dumnezeu sănătoși pe toți”, se trezi rugându-se cu voce tare.

Tinca se încruntă ușor când dădu cu ochii de o fotografie și mai veche. Din ea, o privea tatăl-său, Alecu. Cu o față colțuroasă și încrâncenată, așa cum și trăise… Se zice că era cam aspru. Că greu îi intra cineva în voie. Poate și de aceea Tinca căutase un om blând, înțelegător, cu suflet bun. Așa era Gheorghe, omul ei de peste treizeci de ani și mai bine. Că lui Alecu nu-i plăcuse alegerea fetei cea mare era lesne de înțeles și o demonstrase la nuntă. Când venise vremea darului, Alecu anunțase zestrea ce le-o dădea tinerilor căsătoriți. Pe lângă ceva pământ, ținuse să le mai dea șoseaua de la Zorleni la Popeni, adică de la Tinca la Gheorghe, și o căruță de cioate din pădure, pe care să și le scoată singuri. Dar nici soacra mare nu se lăsase mai prejos. Moștenind cumva patima neamului de greci, din care se trăgea, de-ai lu’ Nacu, sărise ca arsă și, din doi pași, era lângă lăutari cărora le comandă să cânte pentru cuscrii ,,Trecerea Dunării”. Adică marșul…Gata!, plecarea…

O voce stridentă o trezi pe Tinca din gânduri. Era Gherghina lu’ Mitoc. Țipa de ziceai că a luat satul foc. Cu aceiași pași mărunți, ea se grăbi să-i iasă în întâmpinare, având în vedere că Gherghina deja intrase în curte și înainta pe aleea de câțiva metri buni, ce ducea de la poartă la casă. ,,Bună dimineața, mamă Tincă, ce zâci că mai faci?” Tinca nici nu apucă să răspundă. „Uite, ca să nu te țân mult, ce zici îmi coși și mie o rochie? Știu că e din scurt, dar, după Paști, am nuntă cu băietul. Te rog eu nu mă lăsa” Tinca ar fi vrut să-i spună câte avea de făcut, că nu vrea s-o încurce, dar n-o lăsa inima. Vede ea cum face. Știa sigur un lucru. Ajunul Paștelui, ca și al Crăciunului sau Revelionului, o va găsi la mașina de cusut. Obosită, dar bucuroasă de a mai fi mulțumit pe cineva. Nu asta era menirea ei pe lumea asta?

Prof Elena Sîrghie

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments