Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) constituie un mare și hotărâtor capitol de politică, de morală, de istorie românească și universală. Acest tratat funcționează în viața Românei și a Europei ca un moment model, care a determinat destinul a cel puțin cinci state și popoare: român, maghiar, iugoslav, cehoslovac, austriac.
După victoria Antantei – Franța, Marea Britanie, Italia, SUA, România, Grecia – asupra puterilor Centrale, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia – după izbucnirea revoluției socialiste în Rusia, pacea venea ca o soluție, ca o concluzie, ca o izbăvire și ca o deschidere spre viitorul omenirii. Dar, războiul zguduise atât de cumplit Europa și chiar lumea (prăbușise imperii – Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Imperiul german și Imperiul țarist), încât rezolvarea litigiilor rezultate din acest uriaș seism politic se prezenta ca imposibilă.
Într-un moment de descurajare, G. Clémenceanu, președintele Conferinței, a spus că-i mai greu să faci pacea decât să duci războiul, pentru că războiul se duce împotriva dușmanului, iar pacea ridică prietenii pe unii împotriva altora, pentru împărțirea uriașei prăzi. Dar dacă Marile Puteri se sfădeau pentru colonii și pentru despăgubirile de război, statele mici și popoarele subjugate nu doreau decât libertatea și întregire națională. Noi, românii, ne aflam la „răscrucea celor patru imperii moarte”, care, nici după înfrângerea catastrofală, din toamna lui 1918, nu renunțau la pretenția de dominare a lumii. Vărsasem sânge din belșug, în luptele de la Brașov, Sibiu, Tg. Jiu, Predeal, Mărăști, Mărășești și Oituz, și nu doream decât să înscriem pe harta Europei și pe tabla de aur a continentului granițele naturale firești, până la limita graiului românesc. Adică, să fim, cum spunea cronicarul Miron Costin, „tot un neam și o țară”, o Românie unită și mare.
„Condiții napoleoniene, mijloace wilsoniene”
Conferința Păcii nu ne-a protejat de loc, ci, cum spune I.I.C. Brătianu, căuta „să realizeze condiții napoleoniene, cu mijloace wilsoniene”. În adevăr, cele „14 puncte”lansate de Wilson, în ianuarie 1919, prevedeau autonomia popoarelor subjugate de Imperiul austro-ungar. Dar, în „Consiliul celor Patru” (Clémenceanu, Wilson, Lloyd George, Orlando), președintele SUA, din multiplele interese și infiltrări de influențe, a manifestat o deosebită generozitate față de austrieci și unguri și o neînțelegere crasă față de drepturile naționale ale popoarelor subjugate și ținute cu sila în „închisoarea popoarelor” păzită de habsburgi. Oamenii politici de marcă – I.I.C. Brătianu, Take Ionescu – au fost nevoiți să desfășoare un adevărat maraton diplomatic, timp de un an și jumătate, ca la Conferința Păcii de la Paris, să se audă și glasul dreptății românești, alături de cel al cehoslovacilor, sârbilor, polonezilor și chiar al ungurilor, conștienți că imperiul bicefal e un anacronism, un hibrid politic, o anomalie istorică și că, deci, numai putea dura. Prin voința și lupta popoarelor, prin țâșnirea în arena istoriei a dreptății naționale, „monarhia din petece” se prăbușea în neființă. Cehii, slovacii, slovenii, sârbii își reînființau statele libere și unitare. Românii – transilvăneni, bucovineni, bănățeni – se strângeau la un loc și hotărau Unirea cu România – Patria-mamă. Sfatul Țării din Chișinău hotăra să readucă în sânul patriei comune oamenii și teritoriul răpit în 1812, Basarabia, urmată, în toamna lui 1918, de Bucovina, iar Marea Adunare de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, impunea și legifera pe plan național și internațional unirea cu toți frații, formând România Mare. Unirea era, practic, înfăptuită, „visul” milenar devenea o realitate, pe care Puterile din Conferința Păcii aveau acum datoria politică și morală s-o recunoască, în plan internațional. Dar, nici acum intrigile și piedicile n-au încetat. A trebuit să semnăm „tratatul naționalităților”, să întreprindem campania din Ungaria, ca răspuns la atacurile armatei lui Béla Kun și la masacrele produse asupra românilor din Apuseni. A trebuit să mai purtăm încă un an de zbuciumate lupte diplomatice ca să putem ajunge cu succes la Tratatul de la Trianon.
Șeful delegației ungare la aceste tratative era contele Appónyi, excelent jurist și om politic, iar în plus influent în lumea mare europeană, dar, în același timp, un șovin intolerant și vechi dușman al românilor transilvăneni. Appónyi a voit să impresioneze Conferința Păcii printr-un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care arăta că Ungaria a fost statul cel mai crud lovit, deoarece a pierdut două treimi din teritoriul și populația dinainte de război. Ideea principală era că se nimicește un stat, care timp de zece veacuri fusese o unitate politică pentru că așa îl menise natura ca să fie, iar acum se „îmbucătățește” în mai multe state și acestea în virtutea principiului naționalităților, pe când, de fapt, noile state vor fi, din punct de vedere al originii, tot atât de compteze ca Ungaria, iar oricare alt principiu de unitate organică va lipsi. Appónyi denunța pe români, pe sârbi, pe slovaci drept „rase cu civilizație inferioară”, care trebuie „stăpânite”. Ungurii cereau plebiscit, care să asigure alipirea teritoriilor ungare la statul ungar, iar în cazul când dezmembrarea se va menține, o uniune economică a părților dezlipite și garanții temeinice pentru ocrotirea minorităților.
Răspunsul puterilor europene reamintea ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una dintre cauzele dezlănțuirii războiului și arăta că o modificare a frontierelor, deja fixate în iunie 1919, ar implica rele mai mari decât cele semnalate de delegația ungară. Condițiile etnografice din Europa Centrală nu îngăduie ca frontierele politice să coincidă cu cele de rasă. E inevitabil ca nucele de populație ungurească să rămână sub suveranitatea altui stat. Aceasta nu înseamnă că vechile orânduiri teritoriale („Ungaria milenară”) trebuie să dăinuiască, „chiar un stat vechi de o mie de ani nu e îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă, de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor…”, afirmație susținută și de Nicolae Titulescu în lupta diplomatică cu delegația maghiară.
Ungaria, în granițele sale reale
Consiliul Suprem al Conferinței Păcii a socotit ca greu de organizat plebiscitul, care ar fi necesitat mari deplasări de trupe de ocupație și era până la urmă inutil, întrucât condițiile etnografice și aspirațiile naționale ale popoarelor fuseseră bine studiate și acestea își exprimaseră lămurit voința lor, după prăbușirea Austro-Ungariei. Evocând aceste principii și drepturile geografice, etnice, economice, politice, istorice, umanitate ale românilor, delegația română la Conferința Păcii a obținut victoria. Printre oamenii de știință care au adus o remarcabilă contribuție la fixarea graniței româno-ungare merită să fie amintiți marele geograf Em. De Martoone, prieten cu Simion Mehedinți și Nicolae Iorga, excelent cunoscător al poporului român și al drepturilor lui naționale. Astfel, s-a ajuns la semnarea Tratatului, în Palatul Trianon, de lângă Versailles, la 4 iunie 1920, între Ungaria și Puterile Aliate și Asociate. Din partea României, au semnat documentul dr. I. Cantacuzino și N. Titulescu, considerați și făurarii unei dificile construcții politice, istorice. „Statul milenar” al Ungariei, întemeiat pe violență și pe nedreptate, se desființase și de drept, cum se prăbușise mai înainte de fapt. Ungaria era redusă la un stat de opt milioane de locuitori. Era, în sfârșit, statul național visat de unguri, dar redus la granițele sale reale!
Textul art. 45 din Tratatul de la Trianon prevedea: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute prin prezentul Tratat sau prin oricare alte Tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând din România”.
Tratatul de la Trianon confirma un act istoric valabil și drept pentru români, ca și pentru toate popoarele eliberate din Imperiul austro-ungar, valabil, cinstit și drept pentru întreg poporul român, ca și pentru cel maghiar. A fost un tratat validat cu toate argumentele, nu un dictat în contradicție cu toate dovezile și drepturile politice, geografice, economice, culturale ale dreptului internațional.
Dictat a fost cel din 1940, de la Viena, când revizioniștii horthyști, susținuți de Hitler și Mussolini, au sfârtecat Transilvania în două. Dar și pentru a doua oară, pe plan internațional, Conferința de Pace de la Paris, din 1947, a recunoscut României dreptul asupra Transilvaniei. Încă o dovadă că Trianonul e tratatul veșniciei dreptății naționale românești. Vorbind despre desăvârșirea unității naționale românești, N. Iorga rostea atunci un adevăr etern valabil pentru sufletul și destinul nostru: „În numele României, care a plâns cu frații pierduți și a nădăjduit cu ei, și în care nu a fost om cinstit, care să nu păstreze în Sfânta Sfintelor a sufletului său dorul desăvârșitei Uniri naționale și hotărârea de a jertfi toți pentru aceasta, simt negrăită fericire de a putea face în numele dumneavoastră, al tuturor, acest legământ solemn pentru viitorul neamului, în sfârșit și pentru vecie unit”.
Ca dascăli, nu putem face – pentru și cu generațiile pe care le creștem – un legământ mai solemn și mai sfânt ca aceasta: legământul păzirii cu sfințenie a indestructibilei, a veșniciei Unirii, certificată prin actul de naștere de acum 80 de ani, la Trianon.
Prof. Constantin Mirescu
Articol apărut în revista Dosarele Istoriei nr. 6(46) / 2000
