Tânărul Ștefan Ene, medic specialist Ortopedie-Traumatologie, la un spital din Capitală, originar din Drăgăneștiul celebrului și regretatului muzeograf, muzeolog, artist plastic, istoric și publicist Traian Zorzoliu – scrie poezie.
În scrierile sale de început, regăsim veșnicele trude ale creației: umanitatea și iubirea, în toate variantele sale! Provenit din logosul spiritual al Câmpiei Boianului, Ștefan Ene știe, pe de rost, că existența, pe lângă contorsiunile ei inerente, generează splendoarea vieții. Inima dinlăuntru a poetului rezonează cu inimile dinafară a celor mulți… Domnul doctor se scufundă, imaginar, în eterul vieții și, apoi, așterne pe hârtie gândurile sale. Calde, suave și limpezi, ca apa de izvor…. Prin lirica sa, el vizează puterea omului de a se afla deasupra suferinței… Poezia lui Ștefan Ene provoacă realitatea la regenerare morală, la iubire și seninătate.. E ca o perfuzie lirică, pentru un echilibru interior, care îndeamnă la meditație, la oprirea războiului sfârșitului lumii, la iubire augustiniană.
Să-l citim pe domnul doctor Ștefan Ene și să-i urăm bun venit în cămările poeziei…
Dumitru Sîrghie
PLÂNGE PĂMÂNTUL
Pământul plânge sângele vărsat,
E cald și trist, ba chiar înfuriat…
Căzut-au, Doamne, suflete de dor,
Ce-au presărat în lume mult fior.
Copii ai vremii, cu lacrimi șiroaie,
Înoată în gânduri de oameni maturi,
Și gândul lor celest se-’ntretaie –
Cu sufletele bune ale altor făpturi…
Cu sufletul taților pierduți în luptă,
Rugând Providența să-i pună în criptă,
Așteptând, pioși, să se deschidă Cerul
Și Soarele să scoată din suflete gerul!
O rază de Speranță licărește în zare,
Soldații noștri, vai, mor pe hotare…
– Opriți Războiul, strigă copiii plângând,
Lăsați oamenii pe pământ, nu în gând!
– Lăsați copiii lumii, să viseze în casele lor,
Să-și iubească părinții temeinic, cu dor…
Să nu mai plângă în corturi sinistre,
Să nu fie doar niște nume-n registre…
Oprește, Doamne, această barbarie –
Ne scoate, rogu-Te, din crunta agonie,
Trimite din Cer, îngerii Tăi, în zbor,
Apără-ne, Doamne, ca stat și popor…
Privirile li se zbat în lacrimi, spre Cer,
Iar vântul rascolnic îi poartă spre stele,
E clar, rugăciunile niciodată nu pier…
Sunt ca niște triluri candide de filomele!
REÎNCEPUTURI
Nisipul albastru, privit de apa Mării,
Se înfierbântă sub tălpile-ți goale…
Când plutești cu aripi largi, diafane,
Visând să-ți iei zborul într-o altă cale.
Privirea-ți se scaldă, în lacrimi de cer,
Căzute pe pleoapele dulci ale iubirii,
Iar doru-ți de mine se-azvâle-n eter,
Uitând de clipa cea tristă a despărțirii.
Soarele, prin suflet, își caută, iar, locul,
Deși norii tulburi încă vor să-l norească,
Încercând, fast, să-ți încălzească norocul,
Și zâmbetul pe buze să ți-l înflorească…
Te frămânți, în adâncuri, ca o meduză,
În speranța ca sufletul, abătut de soartă
Să înflorească biblic precum trandafirul,
Din penumbra ce destinul ți-o poartă…
FLOARE DE TEI
Floare de tei, tu-mi înflorești mereu,
În luna în care, cândva, m-am născut,
Eu care cântam adesea, acum am tăcut…
O, floare de tei, floarea lui Dumnezeu…
Cândva, și tu plecași din viața mea…
Eu cred c-ai vrut să-mi tulburi inima,
Crezând că-mi spulberi stările de dor,
Dar, iată, că-nfloriși în mândru zorior.
Mi-ai apărut, crăiaso, pe cerul turcoaz –
Ca un refren de apă din dulcele izlaz,
Împrumutând culoare din mierea unor zei,
Venit-ai să-mi îmbraci, ah, teiul în polei!
Mi-ești soarele cel dulce din priviri –
Te regăsesc prin doruri și-amintiri,
Tu ești mireasma sufletului meu…
O, floare de tei, floarea lui Dumnezeu.
MĂ UIT SPRE CER
Mă uit spre Cer, cu gândul visând
O sfântă amintire, dintr-o inimă caldă,
Îți port iubirea plină, abia respirând,
Jăratecul tău începe, solemn, să mă ardă.
Doru-mi se vindecă în tine pulsând,
Printre-ale tale aripi roz și fierbinți –
Pe care le vrea spre stele zburând,
Printre fluturii tăi din sfinte sorginți…
Sunt eu, cel care te iubește plângând,
Și aștept un răspuns sideral de la tine,
Să te întorci, ca o zeitate, zâmbind,
În Regatul meu, cel plin de suspine…
Din sufletul tău ultrasensibil, de zeie,
Curg zâmbete incandescente de iubire,
Atunci, când te-’ntorci la mine, Femeie,
Să dansăm un dans, pentru nemurire…
ZÂMBESC…
Zîmbesc, suav, cu sufletul fierbinte,
Atuncea când eu îți revăd privirea,
Mă răscolesc, vai, buzele-ți din minte
Când îmi înfiorezi, spontan, simțirea.
De-a lungul viselor mele de dor –
Am prevăzut, speranțele iubirii,
Ce m-au legat de-al tău amor
Și, iată, înfloresc iar trandafirii…
Să te cunosc și să te am de-a pururi,
Să merg, la pas, oriunde-aș fi cu tine,
Să-ți încălzesc sublimul în azururi
Și trupul tău să fie miracol pentru mine.
Să-ți mângâi ochii înfiorați de vânt
Și să le simt, mișcat, căldura vie –
Ce se ridică-n taină divină, din pământ,
Și ea mi se oferă, superbă, numai mie.
Ființă divină învăluită-n mister –
Sufletul tău și al meu sunt totuna,
Coboară, deci, te rog, din ’naltul tău cer
Și-acordă-mi o șansă, te rog, numai una!
