În „Schimbarea la față a României”, Emil Cioran preciza un adevăr îndelung și bine verificat de istorie: „cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat”. Între scriitorii contemporani care au trăit în perioada comunismului și care au făcut din opera lor literară o adevărată oglindă a „epocii socialiste”, ocupă un loc însemnat C. Voinescu, autorul romanului „Mai mult ca trecutul”, scos la mijlocul lui 2014, la tânăra și prolifica Editură „Hoffman”.
Actul său literar plenar pus în slujba cetății, mai ales prin arma satirei și umorului, s-a produs mai întâi la începutul mileniului trei al omenirii, în 2002, cu proza din volumul „Dau cuvântul și stau jos”. Au urmat: romanul „Bomba lui Țeparu”, în 2004, „Oameni care au fost” – portrete literare, în 2008, „Facă-se voia Ta!” – proză umoristică, în 2011, „Țepigrame” –epigrame, în 2012, „Teleleu prin Europa” – roman, în 2012 și „Sărutul interzis” – poeme, în 2013.
În cronica la cartea de proză scurtă „Facă-se voia Ta!” notam, între altele: „Înzestrat nativ cu alese și pătrunzătoare calități de observator al oamenilor din jur în comedianta lor desfășurare, potențându-și arta literară a satirei și umorului din moștenirea genială a lui Nenea Iancu, C. Voinescu a creat personaje de roman ori de proză scurtă adunând din viața la zi a societății de tranziție post 89 numeroși Mitică, Mița sau Cațavencu, clasându-i în tipologii diverse, caricaturizându-i, adunându-i într-o frescă și lăsându-i în final pe seama cititorului, spre a face «haz de necaz»”.
Narațiunea romanului „Mai mult ca trecutul” se desfășoară la persoana întâi, eul narator intrând direct în intriga cărții și captând astfel atenția și interesul cititorului care regăsește în situațiile multiple și variate întâmplări și personaje din veacul tumultuos ce-a trecut, veac atât de dramatic încât autorul și-a botezat cartea „Mai mult ca trecutul”. Găsim case de altădată, strălucite odinioară, și le simțim durerea când își privesc stăpânii rămași în drum cu inima rănită de mânia proletară de sorginte stalinistă: „Casa cu pridvor brâncovenesc a boierului Vulpescu, de pe deal, cu linie arhitectonică tradițională, devenise bun al întregului popor”. Și casa boierului Calomfirescu la fel. În ele se instalează fie Căminul Cultural, fie Cooperativa Agricolă de Producție „Calea Belșugului”. Tabloul capătă aciditate prin popularea lui cu noua clientelă, scursori ale societății, ridicate rapid în posturi de conducere: un director al școlii cu o spoială de învățătură, un tovarăș cu șapte clase la bază, Stăncioiu, ca președinte al Consiliului Popular, tovarășul Bâzu, secretar, cu patru clase la bază și tovarășul Păstaie, președintele C.A.P., cu două clase la bază. Vâna satirică altoită pe straturile realiste se simte pe tot cuprinsul romanului. Faptul politic dă substanță. Cărțile din biblioteca boierului sunt arse, chiar împreună cu „Capitalul” lui Marx, citit de stăpânul cu studii la Heidelberg și cumnat cu Lucrețiu Pătrășcanu, de la care află de exproprierea a opt mii de dușmani ai poporului în istorica noapte din 2 martie 1949. Autoironia face de multe ori deliciul prozei: „Tovarășul profesor este un element nou, m-a prezentat directorul instructorului de partid, așa am aflat că sunt și element, eram doar pacient, client, pieton, spectator…” O scenă hilară remarcabilă este cea în care tovarășul Târnă de la județ o poartă pe bicicletă pe profesoara de matematică și caută să-i ridice nivelul ideologic și să raporteze apoi partidului că munca de la om la om a dat roade.
Memoria excelentă a autorului face loc și imaginației bazată pe cunoașterea omului, astfel încât romanul cu 27 de capitole capătă echilibru, putând fi socotit între realism, ficțiune și memorialistică, într-o deplină armonie epică. Autorul împrumută naratorului starea sa civilă, dar lasă lectorului libertatea conexiunilor. Amintirile copilăriei aduc, cu toate dramele perioadei sporite de cumplitele bombardamente de la sfârșitul războiului, în 1944, aerul inocenței. Vârsta adolescenței e legată de viața în orașul Mareșalului, cu studiile gimnaziale și liceale, dar și de legătura de suflet cu avocatul Pretorian Stratulat, din aceeași curte, intelectual de marcă ce îl introduce în tainele muzicii clasice și în esențele romantismului. O prezență vie, simbol al înțelepciunii este Tata-Moșu, bunicul dinspre tată al povestitorului. Se mai amestecă în evenimente și unul Cotei care „trăgea cu urechea la spatele casei” și pe care „puteau să-l facă pionier, dar era prea bătrân, nu i-ar fi stat bine cu cravata, mie da, mie mi-ar fi stat bine, dar nici premiu nu mi-au dat, cum să dai premiul întâi unui chiabur, dar dacă Tata-Moșu nu mai are nimic decât izmenele…” Noțiunile sociale, tulburi la început, tind să se decanteze în mintea copilului prin febra evenimentelor.
Planurile romanului alternează în timp prin tehnica contrapunctului, timpul e cel care conduce și împlinește destinele. Asemănarea cu bunicul din partea mamei, Gheorghe, fost „șef al postului de jandarmi dintr-un sat de frontieră” aduce problema evreilor și a deportaților bănățeni în imensitatea Bărăganului. Absolvent de facultate, protagonistul îndură perioada pregătirii militare pentru ofițeri de rezervă, cu „marșuri lungi, treziți în miez de noapte, dormeam mergând, ținându-ne de curelele raniței”. Viața militară, ca și cea în internatul școlar sunt zugrăvite cu un realism dur, cu ofițeri și pedagogi răi și absurzi, apropiați de Țurcanu din blestemata închisoare politică.
Romanul „Mai mult ca trecutul” este în mare măsură cartea împlinirilor și suferințelor bunicilor și părinților eroului narator. Gheorghe, bunicul din partea mamei, bănățean, caracter puternic, militar dur se opune inițial căsătoriei fetei, în 1941, cu un regățean. Celălalt bunic, Stan al Pârvului, Tata-Moșu, este „un țăran cu patru clase și dreaptă credință în Dumnezeu”, gospodar harnic, cu ceva stare, pe apa râului Cotmeana. „Vara purta cămașă cu poale lungi și izmene, albe amândouă, din in, și se încingea cu un brâu, întotdeauna roșu”.
Cunoscător al obiceiurilor populare românești, C. Voinescu dă pagini de mare realism și frumusețe în care zugrăvește în cele mai mici detalii jocul Călușului practicat de Rusalii: „Roata călușarilor se rostogolea în bătătura lui Vătafu în iureș drăcesc, Hălăișa, Tot așa, Gata taică, Hălăișa, cu steagul înalt, cioplit dintr-un plop tânăr și drept”. La polul opus, stă satirizarea prostiei proletare prin așa zisa culturalizare a maselor, crearea omului nou, pentru care scriitorii și artiștii plastici erau obligați să se întâlnească fie cu țăranii pe câmp, fie cu muncitorii în uzine. Și pentru că „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, eroticul are partea lui în romanul lui C. Voinescu. El ia mai întâi chipul Svetlanei, apoi, la cursul de germană, îi apare Kriemhilde, prilej de incursiuni în arta lui Goethe. Cursul de estetică vine și el cu Sarah Rosenberg, de unde adâncirea problemei evreiești. Și a patra iubire, Erzsebet Karacsonyi, care „dă buzna în viața și în camera mea, la Bușteni”, odată cu bogata cultură maghiară.
Romanul „Mai mult ca trecutul” este nu doar o lectură interesantă, agreabilă prin epicul bogat, susținut de un eu narator cu convingerea adevărului, un epic construit din planuri multiple care se intersectează judicios, este în același timp un document care ține cititorul mereu încordat prin derularea evenimentelor veacului ce s-a scurs, dramatice mai ales, un trecut a cărui bogăție de fapte teribile îl îndreptățesc pe scriitorul C. Voinescu să-l considere „mai mult ca trecut”.
Ion Georgescu
