Print this Post


    VALERIU RÂPEANU: O SCRISOARE PENTRU SUFLET, INIMĂ, ISTORIE ȘI LITERATURĂ!

     Prilejuită de prietenia cu vrednicul istoric literar Nicolae Scurtu (cel care va fi premiat în curând de Academia Română, pentru valoroasa sa lucrare, „Contribuții de istorie literară”), apropierea mea spirituală (desigur, cu respectarea distanțării fizice și nu neapărat sociale) de profesorul, criticul, ziaristul, eseistul și istoricul literar Valeriu Râpeanu, s-a dovedit a fi una nespus de benefică pentru suflet, inimă, istorie și literatură. Reluând magia de altădată a literaturii epistolare, mi-am permis, recent, să-i trimit domnului Valeriu Râpeanu o scrisoare, în care, printre altele, l-am rugat ca, în fosta sa calitate de director al Editurii Eminescu, să ne spună în ce împrejurări l-a cunoscut pe conjudețeanul nostru Pan M. Vizirescu, ultimul gândirist al României, supranumit și „Omul Secolului”.

    Răspunsul nu s-a lăsat prea mult așteptat și domnul Profesor a dat curs cererii mele, așa cum domnia știe s-o facă mai bine: respectând adevărul istoric și păstrând echilibrul în judecarea oamenilor, faptelor și evenimentelor, punând, astfel, lucrurile în ordinea și contextele istorice de care au avut parte marii scriitori ai României, cei mai mulți dintre ei strâns-uniți în jurul Revistei interbelice „Gândirea”, ei care au dorit naționalizarea spiritualității românești și care s-au opus net ideologiei staliniste. Este vorba despre acei români credincioși religiei strămoșești, din rândul cărora a făcut parte și cărturarul slătinean Pan M. Vizirescu.

    Trebuie să vă mărturisesc faptul că, grație delicateței sale sufletești, profesorul Valeriu Râpeanu nu a dorit, în virtutea acelui principiu latin „nomina odiosa”, să-i nominalizeze pe cei trei scriitori proletcultiști care s-au plâns la Ceaușescu de faptul că, în Antologia  poeziei românești, realizată de Nicolae Manolescu în 1968, au fost incluși și doi „dușmani ai poporului”, Radu Gyr și Nichifor Crainic. Ce a urmat după această delațiune, ne spune d-l Valeriu Râpeanu. Mi-am asumat eu și această misiune oarecum ingrată, spunându-le celor trei „cozi de topor” pe nume: Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu și Radu Boureanu!!!

    Tot dintr-un rafinament estetic sau dintr-o pudoare a scriitorului clasic, Valeriu Râpeanu nu a dorit, în această scrisoare, să-i divulge numele misterioasei Doamne care l-a rugat să-i publice lui Pan M. Vizirescu, la Editura Eminescu, volumul al treilea de poezie, intitulat „Călătorie de taină”. Îmi asum și această dezvăluire. Este vorba despre Doamna Tutu Georgescu, soția celebrului dirijor George Georgescu, care avea, la rându-i, „taine” cu Pan Vizirescu. Vom demonstra acest lucru prin publicarea scrisorilor dintre cei doi…

    Dar să-i dăm cuvântul lui Valeriu Râpeanu!

    Dumitru Gh. Sârghie

    Stimate Domnule Dumitru Sârghie,

    Este un fapt certificat de istorie că, în cariera mea literară, m-am intersectat, deseori, cu Pan M. Vizirescu, cunoscându-l, cred, destul de bine… Deși nu eram un frecventator al restaurantului Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei Nr. 115, de câte ori treceam prin sala de la parter sau prin grădina unde, în anotimpul cald, erau instalate mesele, am observat că Nicu Filip, jurisconsultul Uniunii Scriitorilor, stătea la masă cu un domn în vârstă, slab, dar nu din cale-afară, cu o privire blândă. Cineva mi-a spus că domnul respectiv este scriitorul Pan M. Vizirescu, cel care, în 1945, fusese condamnat la mulți ani de închisoare și reușise să se ascundă timp de 23 de ani. După ce, în plin comunism, a „ieșit la lumină” sau „a fost prins” (versiunile pe care le-am auzit de-a lungul anilor diferă), rostul ultimului mare gândirist român s-a schimbat fundamental, din punct de vedere al participării sale la viața culturală pe care o impunea regimul comunist.

    În realitate, faptele sale fuseseră prescrise (și aici mă refer la amnistia din vara anului 1944) și astfel Pan Vizirescu nu a „satisfăcut” nicio zi de închisoare. Ceea ce pentru vremurile de atunci părea de-a dreptul incredibil. Deși, în momentul procesului, eu nu împlinisem încă 14 ani (sunt născut în ziua de 28 septembrie 1931) nu puteam să nu mă înfior de duritatea sentințelor – ca să ne exprimăm eufemistic.

    Nu aș vrea să repet aici ceea ce în binevenita dumneavoastră lucrare, dedicată lui Pan Vizirescu, ați spus și veți mai spune, nici ceea ce domnii Ioan Opriș și – respectiv – Emil Rus au tipărit în valoroasele lor cărți referitoare la ceea ce, pe bună dreptate, au numit domniile lor „Procesul ziariștilor”. Aș vrea să vă spun, deocamdată, că respectivul proces a fost, pentru adolescentul care eram eu, în anul 1945, primul șoc al vieții mele. Ușor de înțeles… Când am citit sentința în care primul inculpat, Pamfil Șeicaru, ziaristul celebru care, cu câteva luni înainte, se bucura de un larg credit în opinia publică românească, era condamnat la moarte, urmat de o lungă listă de nume cunoscute, de la Stelian Popescu la Nichifor Crainic, de la Romulus Seișanu la Romulus Dianu, am rămas înmărmurit.

    De aceea, când, într-o zi cu soare, plecam de la Uniunea Scriitorilor și, în curte, l-am întâlnit pe Nicu Filip, însoțit de domnul cu care stătea, de obicei, la masă, am făcut pasul către domniile lor. Nicu Filip a făcut prezentările de rigoare și poate cei doi au văzut pe fața mea un semn de uimire. Mă întâlneam cu un om care a stat aproape 23 de ani ascuns, pe vremea unui regim autoritar care controla orice mișcare a individului, ca să nu mai vorbim de atenția ce se dădea unui condamnat, ce nu fusese prezent în boxa acuzaților, deoarece, după „ultimul domiciliu”, se spunea sec: „Azi, dispărut!” Așa cum vă spuneam, după 1964, au existat numeroase versiuni despre modalitățile în care acest om a reușit să dejoace un întreg aparat de stat pus pe urmele lui și care n-a reușit să-l prindă. Ce-ați spune dacă s-ar realiza un film inspirat de această „poveste adevărată”, care ar dovedi și solidaritatea  unor oameni ce și-au asumat riscul de a nu divulga ascunzătoarea ultimului gândirist român? Dacă ar fi fost „prins”, toți cei care l-au ajutat, într-un fel sau altul, cât de puțin, ar fi riscat pedepse la care nu vreau să ne gândim azi…

    După câteva cuvinte convenționale, așa cum se întâmplă în asemenea situații, i-am adresat lui Pan M. Vizirescu invitația de a veni la Editura Eminescu, pentru a pune la cale publicarea unui volum de poezie. Pan M. Vizirescu a fost foarte uimit de propunerea mea și mi-am dat seama că, în primele momente, nu i-a venit să creadă că i se adresează, direct, o astfel de invitație, din partea unui om pe care îl cunoscuse cu doar două-trei minute mai înainte, aparținând unei alte generații.

    După întâlnirea la sediul Editurii Eminescu, aflată în corpul central al Casei Scânteii, etajul patru, Pan Vizirescu a devenit unul dintre colaboratorii constanți ai Editurii, publicând, între anii 1982-1988, trei volume de versuri, ceea ce, în condițiile de atunci, nu era puțin lucru… Vreau să vă spun, aici, domnule Sârghie, că Pan Vizirescu, așa cum l-am cunoscut eu, din discuțiile pe care le-am avut împreună, de-a lungul timpului, s-a dovedit a fi un om „de altădată”, cum se spunea pe vremea aceea. Politicos, tratând redactorii și personalul editorial, cu care intra în legătură, cu mare deferență, fără nicio atitudine emfatică, legată de situația sa de scriitor dintre cele două războaie mondiale, el primea sugestiile editurii, pe care, apoi, le discutam împreună, pe un ton urban și, în final, alegeam de comun acord varianta potrivită.

    Deși era un om foarte strâmtorat material (cred că avea o modestă indemnizație de la Fondul Literar), Pan M. Vizirescu nu discuta niciodată sau, mai bine zis, nu aducea vorba despre cuantumul drepturilor de autor și de tot ce ținea de partea materială a colaborării sale cu Editura Eminescu. Asta, spre deosebire de alții, care ne amenințau că se vor adresa „tovarășului Ceaușescu, cu care au lucrat la Armată”, „tovarășului Dumitru Popescu, care îi apreciază foarte mult”, și asta pentru sume consistente de câteva sute și chiar mii de lei, în acele vremuri. Dialogurile cu Pan M. Vizirescu erau pur literare și ceea ce aș vrea să relev este fidelitatea sa față de Nichifor Crainic, pe care o afirma și după ce acesta murise (1972). Fapt mai rar și tocmai de aceea îl subliniez aici…

    Abordând acest subiect, sunt obligat să fac o precizare esențială, deoarece, în presa noastră, circulă o versiune fantezistă cu privire la publicarea unui volum de Pan Vizirescu, după „o absență îndelungată.” Mi-a semnalat un tânăr istoric literar că, în diferite publicații și interviuri s-a conturat ideea că Editura Eminescu l-a publicat pe Pan Vizirescu cu sprijinul neprecupețit al onorabilului critic literar Șerban Cioculescu și al distinsei doamne Cella Delavrancea. Că Șerban Cioculescu și Cella Delavrancea au insistat pe lângă conducerea Editurii Eminescu, pentru ca, după anul 1964, lui Pan Vizirescu să-i fie publicat primul volum,  POEME. Totul e o pură fantezie…

    Vreau să subliniez faptul că, la aniversarea celor optzeci de ani de viață ai lui Șerban Cioculescu, în Aula Academiei Române, unde am avut onoarea să prezint o comunicare la cererea ilustrului sărbătorit, acesta a spus că eu, în calitate de editor, am publicat jumătate din creația sa, începând chiar de la debutul său în volum. Cât o privește pe Cella Delavrancea, e de ajuns să fie citite textele ediției Scrieri, ediție la care am semnat prefața, note, comentarii și bibliografie (Editura Eminescu – 1982) și, la pag. 757, se va vedea că autoarea cărții, celebra urmașă a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, îmi mulțumește pentru volumul apărut cu prilejul împlinirii a 95 de ani de viață. Nu vreau să intru aici într-o polemică, deoarece faptele se cunosc, iar dumneavoastră, domnule Sârghie, în lucrarea pe care o fundamentați, trebuie să consemnați adevărul istoric, pe care eu l-am trăit, în raport cu celebrul scriitor și ziarist Pan M. Vizirescu.

    E drept, însă, că unele aspecte, legate îndeosebi de respectul pe care Pan M. Vizirescu i-l purta Cellei Delavrancea, derivă de la o slăbiciune, să-i spunem așa, al scriitorului din Olt, anume faptul că, în anii ’90, Fundația Cella Delavrancea a decernat premiile care îi poartă numele, iar el a fost unul dintre laureați.

    Pianistul Dan Grigore, cel care a decernat premiile, m-a invitat să particip la această frumoasă manifestare. Am răspuns invitației și, ajungând ceva mai târziu, iar sala fiind foarte plină, am rămas la ușă. De acolo, am ascultat ceea ce au spus laureații, reținând cuvântul doamnei Ioana Nicola1 care a subliniat rolul decisiv pe care l-a avut Cella Delavrancea în cariera și formația sa. A urmat celălalt laureat, Pan Vizirescu. Nu mică mi-a fost mirarea, când, pe măsură ce ascultam cuvântul său rostit cu patos, acesta broda o poveste care mergea puțin pe lângă realitate. Și anume, se vorbea despre insistențele Cellei Delavrancea pe lângă Editura Eminescu, în vederea publicării celor trei volume de versuri: „Poeme” – 1982, „Sunet peste culmi” – 1985 și „Călătorie de taină” – 1988. Asta, pentru a-i arăta recunoștință Cellei Delavrancea, pentru a justifica acordarea premiului.  Nu am fost deloc supărat. Știam cât a suferit Pan Vizirescu. Chiar dacă a reușit să se sustragă infernului carceral, cei peste douăzeci de ani, cât a trăit ascuns, n-au fost deloc liniștiți. Am citit lucrări de specialitate care spun că, în astfel de ocazii, tensiunea psihică este atât de mare, încât fiecare pas auzit, fiecare poartă care scârțâie, fiecare bătaie în ușă, fiecare zgomot pe care îl auzi pot provoca accidente cardiace și neurologice.  După încheierea festivității, am mers direct la Pan M. Vizirescu, i-am strâns mâna, l-am îmbrățișat, i-am spus că mă bucur că i s-a decernat premiul respectiv. A rămas fără glas și, apoi, m-a întrebat cu teamă și neliniște: „Ați fost în sală?” Am răspuns afirmativ.  Era vizibil încurcat. Peste puțin timp, câteva săptămâni, colega mea de la Editură, Virginia Carianopol, dar și alte persoane pe care nici nu le cunoșteam, mi-au spus că, la postul de televiziune Tele7 ABC, Pan M. Vizirescu a acordat un interviu în care a vorbit îndelung în termeni foarte elogioși despre mine, subliniind tot ceea ce am făcut pentru el.

    Ce vreau să spun? Publicarea lui Pan M. Vizirescu, cel anatemizat de acuzatorul  public Alexandra Sidorovici (soția lui Silviu Brucan), și pe care, după anul 1967, toate editurile îl ignorau, a făcut parte dintr-un program moral al subsemnatului, pe care l-am împlinit peste tot pe unde am lucrat, începând din anul 1954: „Gazeta Literară”, „Luceafărul”, „Scânteia”, „Radio-Televiziune”, „Editura Eminescu”… Îl voi detalia, aducând, altădată, și alte elemente inedite.

    Aș vrea, de asemenea, să relatez o întâmplare intervenită pe parcursul a opt ani de colaborare cu Pan M. Vizirescu. Atunci, când a adus cel de-al treilea volum, mi-a spus pe un ton ceremonios, că eu, cel care iubesc atât de mult muzica (fapt de notorietate publică în epocă) voi recunoaște că  cele mai multe poezii din noua sa carte sunt inspirate de o Doamnă2 pe care o cunosc și care a avut profunde legături cu lumea muzicală. Într-adevăr, o cunoșteam pe Doamna despre care mi-a vorbit Pan Vizirescu, pentru că scrisesem două articole despre soțul ei și am continuat să-i evoc locul eminent pe care acesta l-a ocupat în muzica românească. Am fost invitat, la diferite momente aniversare, în casa Domniei Sale.  După ce am dat volumul în lucru s-a întâmplat  să o întâlnesc iarăși pe doamna care îi inspirase lui Pan versurile, în casa Cellei Delavrancea. Venise să mă roage să public acest al treilea volum. I-am răspuns că nu este nevoie să mă roage, deoarece Editura Eminescu îl prețuiește pe domnul Pan Vizirescu și, chiar dacă a intervenit o mică întârziere, aceasta are alte cauze ce nu depind de noi (decizia celor „mari” din sistem, aprobarea planurilor de forurile superioare etc.) Volumul a apărut în anul 1988 și a însemnat încheierea colaborării lui Pan Vizirescu cu Editura Eminescu. Nu din vina mea, nici din vina lui. În luna aprilie 1990, mandatul meu de director al Editurii Eminescu a încetat.

    Nu cunosc și nici Pan Vizirescu nu mi-a spus de vreo tentativă a sa de a publica un volum de versuri după anul 1964. Mai multe motive cred că pot fi invocate. Unul pe plan politico-social: reacția extrem de dură față de apariția, în 1968, a Antologiei poeziei românești, realizată de criticul Nicolae Manolescu, unde fuseseră incluși Nichifor Crainic și Radu Gyr. Se știe că scandalul fusese declanșat de câțiva poeți adepți ai realismului socialist3, neincluși în Antologie și care au mers direct la Nicolae Ceaușescu. Destituirile care au avut loc (Ion Bănuță, directorul Editurii Pentru Literatură), omul de cultură Al. Balaci, vicepreședintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste, la care se adaugă topirea întregului tiraj, toate acestea generând o blocare a editurilor în fața oricărei tentative a celor care aprobau planurile editoriale de a include în programul lor volumele unor gândiriști notorii, cum era și Pan M. Vizirescu. Se știe că nenumăratele memorii ale lui Nichifor Crainic, cel care cerea să-i fie publicat un volum (Pan M. Vizirescu nu putea să nu știe de existența lor) au rămas fără rezultat…

    Aici, se mai adăuga și o anume perspectivă ideologică, susținută de unii critici literari: scriitorii tradiționaliști (Nichifor Crainic fiind un exemplu tipic) „au slujit curentele de extremă dreaptă și regimurile fasciste”, în cazul nostru, pe cel al lui Ion Antonescu. Ori condamnarea lui Pan M. Vizirescu se întemeia tocmai pe colaborarea cu „dictatura antonesciană”, fiind considerat unul dintre „slujitorii ei zeloși”. Asta era cel puțin teza oficială a acelei orânduiri…

    Să nu uităm că, în anul 1971, s-au desfășurat lucrările Plenarei din Iulie, cu urmările pe care le știm cu toții. La toate acestea se adaugă un fapt de natură personală: Pan Vizirescu nu mai avea acel caracter bătăios. Era, dacă vreți, reversul lui Nichifor Crainic. Anii petrecuți în izolare își puseseră pecetea asupra ființei sale și-l făcuseră să nu mai iasă în forță, să nu-și mai „dezgroape” trecutul.

    Referindu-mă la Nichifor Crainic, cel care a vrut, cu orice preț, să-și vadă un volum de versuri tipărit, adresând, cum spuneam, memorii tuturor forurilor, trebuie să vă spun, domnule Sârghie, că, la puțin timp după preluarea funcției de director al Editurii Eminescu, am găsit într-un fund de sertar, un exemplar din memoriul pe care acesta îl adresase lui Ioanichie Olteanu, directorul de  dinaintea mea. Zăcea amestecat prin alte hârtii și nici măcar nu fusese înscris într-un registru. 

    În consecință, cred că factorul psihologic și-a pus o amprentă asupra atitudinii lui Pan Vizirescu, acesta preferând să nu întreprindă nimic în vederea publicării operei sale. S-ar putea ca viitorul să ne ofere ceva nou în acest sens. E posibil ca dumneavoastră chiar să veniți cu noutăți, în această privință.

    Cred că nu numai cazul lui Pan Vizirescu trebuie reexaminat. Sunt mulți poeți, ca să ne referim doar la acest gen literar – poezia – care merită să fie studiați și publicați. Unii au apărut doar în antologii sumare, nereprezentative alții în volume demult epuizate.

    Gestul dumneavoastră, domnule Dumitru Sârghie, sperăm să dea un imbold și altor cercetători care să aducă în lumea contemporaneității glasuri poetice uitate, dar care ne vor face să înțelegem epocile literare în toată complexitatea lor și să descoperim valori pe nedrept uitate.

    În cazul lui Pan Vizirescu, v-aș mai face și o altă sugestie, demnă de luat în seamă: faptul de a se ține cont că procesul și condamnarea lui s-au întemeiat pe articolele scrise în „Muncitorul Român”. De ce nu s-au tipărit în volum acele articole?  În urmă cu șase ani, am publicat în Magazin Istoric (iunie 2014), articolul „Mareșalul Ion Antonescu se adresează muncitorilor”, în care, pornind de la o proclamație de 1 Mai  a Conducătorului Statului Român, arătam că atitudinea sa față de proletariatul țării nu a fost una de dispreț, ci dimpotrivă. Ar trebui studiat locul pe care l-a avut muncitorimea, în sistemul nostru statal, de-a lungul istoriei, cum a fost privită în perioada interbelică, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în cea comunistă, și cum este privită, astăzi, prin prisma  acelorași petreceri cu mititei și bere, de 1 Mai muncitoresc. Această viziune vulgară ne împiedică să vedem cu claritate care a fost locul adevărat, pe care l-a ocupat muncitorimea în gândirea socială și economică, de dinainte de 23 august 1944. Proletariatul nu trebuie tratat cu dispreț sau cu un zâmbet superior de către cei care fac anumite comentarii potrivit unor lozinci întoarse pe dos, ci văzut în contextul istoriei românești. Articolele lui Pan Vizirescu despre clasa muncitoare nu erau nici fasciste, nici comuniste, ci au fost scrise exact în direcția evoluției istorice a proletariatului românesc. Citindu-le, românii ar înțelege mult mai multe sensuri ale operei scrise, precum și ale  gândirii social-politice panviziresciene.

    Vă felicit încă o dată pentru demersul dumneavoastră de a-l pune pe scriitorul și ziaristul gândirist Pan Vizirescu în lumina adevărului, a credinței sale în valorile autohtone, a patriotismului său curat, precum și a poeziei sale nepieritoare…

    Cu prietenie, Valeriu Râpeanu

    1. Născută la 25 aprilie 1920 la Spineni, în județul Olt, Ioana Nicola a studiat la actuala Universitate Națională de Muzică din Capitală, perioadă în care a fost remarcată și de George Enescu, pentru frumusețea și noblețea glasului său. Ioana Nicola a devenit solistă a Operei Naționale în 1947, imediat după absolvirea Conservatorului, debutând ca Margareta în „Faust”, de Charles Gounod. În anii 1950-1960, a mai putut fi ascultată în „Fidelio”, „Tosca”, „Evgheni Oneghin”, „Rusalca”, „Dama de pică”, „Trubadurul”… Ioana Nicola a fost căsătorită cu tenorul Mihail Știrbei: Cella Delavrancea într-o cronică despre „Tosca” lui Puccini din 1966, cu Ioana Nicola în rolul titular, citată în Istoria Operei bucureștene semnată de Anca Florea: „… după o tăcere de doi ani a apărut iar pe scena Operei cea mai dramatică cântăreață a noastră. A fost o Tosca măreață, autentică, transpunându-se in dramă printr-o sinceritate care risipea conveniența și aducea pe scenă o trăire zguduitoare. Gestul, mișcarea, expresia figurii, adăugau glasului său un dinamism pe care l-a purtat pană la exaltarea finală, într-o ascensiune care a smuls tunete de aplauze. Vocea sa in registrul de medium a sunat catifelat, vibrant și a fost o pârghie pentru avântul săgetat al acutelor sonore. Are un fel personal de a fi suavă în nuanțele de mezza-voce, care păstrează o demnitate gânditoare de cea mai convingătoare expresie. Iar in clipele de gelozie din actul I, apărea dintr-odată in voce un cutremur teluric, fulgerător ca moartea. Jocul ei cu evantaiul rivalei a fost al unei mari artiste. A murit la vârsta de 89 de ani, în anul 2009.

    2. Este vorba despre Tutu Georgescu. Soția cunoscutului dirijor George Georgescu, cea care a avut o viață lipsită de platitudini. S-a născut în 11 august 1912, la Galați, purtând numele Florica Oroveanu, într-o familie care avea să se destrame la scurt timp, după venirea ei pe lume. Tatăl era moșier din Oltenia, iar mama – descendentă a moldovenilor Plesnilă, o familie cu rădăcini care ajungeau până în neamul Mușatinilor – fusese orfană și fără prea mari surse de venituri. În copilărie, Florica Oroveanu a fost lipsită de iubirea paternă, dar a avut șansa de a avea un minunat tată vitreg, pe inginerul Constantin Bușilă, care i-a oferit o educație de foarte bună calitate. După ce și-a luat bacalaureatul la Paris, l-a cunoscut pe dirijorul George Georgescu, iar dragostea pentru maestru avea să îi schimbe viața și numele. A devenit doamna Tutu Georgescu, așa avea să fie cunoscută ca muzicolog și scriitor. În perioada interbelică, a călătorit în SUA, Italia, Germania, Austria, împreună cu celebrul ei soț care conducea atunci orchestre renumite. Deși era o diferență de 26 de ani între ei, iubirea lor a fost tandră, ca în scenariul unui film romantic. După război, aveau să trăiască împreună dificultățile și nedreptățile vieții regimului comunist, iar după moartea lui (în 1964), Tutu Georgescu avea să-i păstreze nealterat devotamentul și nestinsă amintirea. A fost foarte apropiată de poetul Pan Vizirescu.

    La 96 de ani avea să plece și ea în lumea umbrelor.

    3. Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu…

    N. R. Notele de subsol sunt adăugate de Dumitru Sârghie

    Permanent link to this article: https://linia1.ro/valeriu-rapeanu-o-scrisoare-pentru-suflet-inima-istorie-si-literatura/

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *